Ţi-e frică de ceva acum?

Mie mi-e frică, ție ți-e frică, nouă ne e frică. Și de foarte multe ori ne e frică de celălalt. Sau de ceilalți. Ne simțim în pericol unii lângă alții și asta ne face să căutăm posibilități de a ne elimina reciproc. Sunt multe feluri prin care ne creăm contextul propice ca să facem asta și sunt multe feluri prin care ne justificăm acțiunile. Masculinitatea, de exemplu, poate fi cel mai just pretext.

Ioana Hogman caută o conștientizare a apropierii de fricile pe care le avem, o înțelegere a lor, o asumare a ceea ce se întâmplă în mințile și sufletele noastre când ne temem și mai ales de ce o facem, care sunt mecanismele interne ale fiecăruia și cum relaționăm cu ele.

Frica la masculin, acesta este subiectul principal pe care e construită întreaga piesă. Dar, deși Ioana pornește de la fricile din sfera masculinității, nu există vreodată, în timpul spectacolului, senzația de plafonare, de dezacord, de animozitate față de unele voci și de discursul acestora. Frica e generală, temerile sunt ale tuturor, din nefericire.

Ne e frică de consecințe. Ne e frică de ce ni se poate întâmpla, de posibilitățile infinite, de ipoteze care se nasc din neîncredere și necunoscut. Ne e frică de gol, dar ne e și mai frică de senzația de plin. Ne e frică de ideea de a nu mai avea frici vreodată. Frica te umple, dar la fel de bine, ea te golește.

Întâi mâneca. Închid ochii. Îi deschid. Apoi umărul. Îi închid. Îi deschid. Gâtul. Îi închid. Îi deschid. Capul. Părul. Peste tot unde sunt e și el. Stă cu spatele, dar se gândește la mine.

Spectacolul propune un joc de împrietenire cu aceste temeri și sugerează o listă rostită, de această dată, într-un cor pe patru voci, patru voci pentru ca fiecare spectator să selecteze instinctiv, din suprapunerea de concepte și de gânduri, pe cele pe care le trăiește. Nu ești obligat să fii un iepure speriat și, totuși, o faci, totuși, te temi.

Fricile care se nasc din masculinitatea toxică sunt tocmai acelea care se apropie de registrul animalic. Violența, jignirile, amenințările, privirile răutăcioase, gesturile perfide, toate trimit la presiunile puse din cauze de gen. Contrastante sunt direcțiile în care activează groaza: frica de bărbații mai puternici sau mai deștepți, cea de viol și de cancer sau, la un alt pol, cea de alge, de plictis, de anevrism, de oi.

Contrastant este iepurele alb, animal de canapea, cu comportament domestic, docil, cu lătrăturile de câine, cu violența, cu uniformele verzi, cu cifrele de pe front, statisticile crunte, accidentele sau exploziile. Contrastant este iepurele alb întins pe jos cu cel pe care îl vedem pe ecran, în spate. Contrastante sunt fricile și ironia, ludicul cu care e tratat, pe alocuri, textul.

De domeniul ludicului poate fi asociată și alegerea titlului. Poate fi considerat cârlig de prindere pentru spectator, care, deși nu îți spune multe, nu îți oferă o direcție clară, reușește să te trimită oriunde poți tu ajunge cu speculația.

Dacă nu te ridici de pe canapea, tu ești gaura din ea. Dacă nu te ridici de pe canapea, tu ești ratatul care nu își poate înfrânge fricile sau propriile gânduri, tu ești cel care clachează; iar dacă ești bărbat într-o societate patriarhală, poți fi cel care nu reușește să-și îndeplinească responsabilitățile, scopul, sensul.

Cei patru actori se completează, nu doar prin replică, dar și prin jocul scenic, prin detalii, gesturi sau chiar costum. Raul Coldea scindează în patru textul doar pentru a-l pune la loc prin intermediul actorilor și jocului lor. Dinamica dintre ei se schimbă constant, puterea deținută de fiecare se schimbă strategic. Toți sunt expuși și se expun. Sunt părți ale aceluiași puzzle de neliniști și spaime.

La final, cu toții privesc proiecția spectacolului pe ecranul din spatele lor. Scenografia realizată de Gábor Zsófi, adaptată pentru condițiile pandemice, creează deosebita șansă ca actorul să se vadă pe el jucând, să-și vadă propria reprezentație. O capsulă a timpului care prinde momente, secvențe, bucăți de coregrafie, organicul scenei și al corpului în mișcare.