Portretul lui Adrian Ghenie. Foto: Oliver Mark, Berlin 2014, Colecția Muzeului Bucovina, CC Wikimedia

Adrian Ghenie este unul din puținii pictori încă tineri care, pariind pe pictura în ulei, reușește să îi dea o viață nouă. La prima vedere, arta lui Ghenie seamănă cu băncile proaspăt vopsite pe care cineva a uitat să pună semnul „nu vă așezați”. Când un alt artist ar declara tabloul gata și i-ar pune cuiele să-l agațe pe perete, abia atunci începe cu adevărat să lucreze Ghenie. Sau să distrugă. El este un pictor care creează mult impasto, în vopseaua vie, înainte sa se usuce, tratând-o ca pe un râu heraclitian, făcând din ea triumful accidentului împotriva formalului – trans-formând-o astfel în ceva opus atât realismului, cât și abstractului (ambele având o filosofie formalistă).

Spre deosebire de alți pictori care au intrat pas cu pas, expoziție cu expoziție, în cunoașterea și aprecierea publicului din România, Adrian Ghenie a intrat ca un mare succes. După primele prezențe în săli de expoziție din Cluj, la Plan B/Fabrica de pensule, cu o singură prezență în București, pictorul și-a deschis atelier în Germania, la Berlin, apoi a fost remarcat și cultivat în Statele Unite, iar acum are o relevanță mondială. Cea mai importantă colaborare a fost cu Peace Gallery, care l-a transformat într-un star mondial. Cataloagele internaționale îl menționează printre cei mai de succes pictori contemporani, după ce în anii anteriori l-au menționat printre marile speranțe. Astfel, propulsată de vânzări la 4 și la 8 milioane de euro în 2016, arta lui Ghenie a ajuns în cele din urmă și la București, unde, din 2017, au fost început să fie vândute în licitații opere de tinerețe ale artistului. Totuși, operele sale importante pot fi găsite în România numai în reproduceri vândute în serii de autor. Iar o mare retrospectivă nu e în plan și, de altfel, ar fi o întreprindere dificilă de regrupare a operelor sale răspândite acum pe ambele coaste ale Americii, în multe țări europene și, recent, în Extremul Orient.

Încă mult înainte, veștile despre succesul său internațional îl transformaseră într-o senzație a artei românești. Presa generalistă a fost captivată de doborârea simultană a unor recorduri și de modul în care, la televiziuni, poate fi pronunțată sintagma „milioane de euro”. Seducția, însă, a fost de scurtă durată, iar farmecul a dispărut când jurnaliștii au aflat că nu Ghenie încasează banii și că, fiind un pictor din Uniunea Europeană, drepturile intelectuale pe care le poate primi dintr-o asemenea tranzacție sunt limitate la cel mult 12.500 de euro. Ulterior, apariția operelor sale în selecții glorioase la Sotheby's, a trecut aproape neobservată. Doar publicațiile financiare mai păstrează un ochi pe acestea.

Criticii de artă din țară nu îl iubesc în mod deosebit. S-a scris că nu își finisează tablourile, că pânzele sale au fragmente lucrate neglijent. I s-a contestat tematica și originalitatea. S-a spus chiar că există foarte mult marketing în succesul de care se bucură și că, marketați similar, alți pictori români din generația sa ar recupera semnificativ din diferența colosală de receptare care îi separă. Probabil e adevărat – în sensul că mai sunt și alți pictori interesanți în România, care, însă, n-au avut instrumentele, știința și șansa de a intra într-un circuit mondial. De asemenea, temele deprimante ale postcomunismului, cu toate tensiunile nerezolvate ale societății, nu sunt pe gustul unei mari părți a publicului din România – nici dacă vorbim de cinematografie, nici de artă plastică.
Dar arta lui Ghenie are ea însăși o semnătură foarte particulară – diferită de olograful pictorului –, are forță și organicitate. Lectura lucrărilor lui Ghenie nu este niciodată dificilă. Staruri pop și politice, Ceaușeștii, naziști, câini alsacieni, figuri autoritare, figuri nevrotice. Plasate în spații angoasante, scurse, topite, smolite, aplatizate, depersonalizate. Gesturi teatrale sau imobilitate deplină. Unghiuri preluate din cinematografie – plan general, plan-apropiat, plonjat. Compoziții previzibile – corect centrate la plan-apropiat, pe treime la general. Culori: cafea, zinc, smoală, rugină – în toate tonurile lor din pictura în ulei, uneori cu primarele descompuse – și accente din paleta antagonică – albastru de tub, lemon, cyan. Uleiul – uneori topit până la consistența acuarelei, alteori pus în pastă densă, ca un basorelief. Efectul general e o tensiune intensă, pe toate scalele posibile: modern-postmodern, artistic-antiartistic, abstract-figurativ, pictural și postpictural, vechi și contemporan, educat și instinctual, cultural și comercial și (cu un citat din lucrare a sa „Floarea soarelui 1937”) generat-degenerat. Este grotesc, carnavalesc, sarcastic, ironic.

„Floarea soarelui 1937” (2014), tablou vândut la Sotheby's cu 3.117.000 lire sterline în 2016. 1937 a fost anul expoziției naziste a artei degenerate. Lucrarea a făcut parte din seria „Berlin Noir”, prezentată în 2014 la Galeria Judin. Hi-res și detalii pe site-ul casei de licitații LINK

Detalii criptice sau elemente ale unui cod pictural personal, ascunse la vedere, se pierd în masa compactă, rugoasă, a culorilor terne.

Probabil cel mai curios lucru privind arta lui Ghenie, dar și notele critice despre aceasta, e numărul enorm de referințe. S-a scris sau s-a vorbit despre relația operei sale cu Bacon, dar în bună măsură și cu Baba, despre spiritul unitar-postcomunist al grupării „Fabrica de pensule” din Cluj (din care și Ghenie a făcut, inițial, parte), despre influențe și citate din Kokoschka, Otto Dix, din expresionismul german sau Școala de la Leipzig, din Pollock și Warhol. Richter și Bacon sunt citați pentru impresia de expresionism pe care o provoacă lucrările lui Ghenie, pentru paleta cromatică sau unele tehnici. Aceleași rațiuni permit menționarea celorlalți maeștri ai expresionismului old-school și ai celui abstract. Van Gogh este citat de Ghenie în mod explicit, uneori chiar prin replici – de la autoportrete la „Floarea soarelui”. La fel Duchamp. Dada, cu John Heartfield și Rudolf Schlichter (din opera cărora un cameo apare într-una dintre cele mai cunoscute lucrări), dar și cu alte numeroase figuri, este și ea o sursă constantă de note ascunse în compoziții. Ca un pivot al artei moderne este expoziția nazistă a „artei degenerate”, care îi leagă pe mulți dintre antemergătorii lui Ghenie, fie impresioniști, fie avangardiști, fie suprarealiști. Pentru că o altă dimensiune a operei sale, în câteva serii de lucrări, este un oniric întunecat, coșmaresc. Lucian Freud, Georg Baselitz, Jenny Saville, Peter Doig, Vieria da Silva, Caillebotte, Munch, Goya, dar și Renașterea nordică sau chiar Caravaggio apar, frecvent sau accidental, în notele critice care îi însoțesc lucrările. Iar lista de nume este una selectivă. O asemenea varitate, relaționarea cu estetici și programe artistice atât de diferite, punctează mai bine decât orice analiză intrinsecă natura artei lui Ghenie: operele sale pot fi expuse pe un perete, par limitate la propriul șasiu, dar ele nu pot fi citite una câte una și distinct de istoria recentă și de istoria artei recente. Valoarea operei sale stă în relațiile complexe pe care le captează (uneori doar telegrafic, alteori doar aluziv) și care, de fapt, nu pot fi puse cu adevărat pe un perete.

Notorietatea internațională a lui Ghenie, pentru un artist de origine română, este comparabilă doar cu a lui Brâncuși – pe care îl secondează nu doar în valoarea obținută în licitații, ci și în colecții muzeale. Centre Pompidou, Muzeul de Artă Contemporană din Los Angeles, Muzeul de Artă Modernă din Anvers, SMAK – Muzeul de Stat pentru Arta Actuală din Ghent sau muzeele californiene Hammer, Muzeul de Artă Modernă din San Francisco și Muzeul Contemporan din Denver sunt colecții importante care au lucrări de Ghenie.

Arta lui Ghenie este departe de a avea un punct culminant. Ea, încă, este o căutare. Poate pictorul nu și-a găsit marile teme, poate nici nu le va găsi. Poate fără succesul de piață n-ar fi fost suficienți care să-l privească suficient de atent. Dar e cert că pictura sa are energie, sinceritate, simplitate și forță. Locul său în istoria artei va fi scris altcândva și, până atunci, această istorie va avea timp să judece dacă merită să valorifice o operă născută, prin sarcasm și oximoron, din depresia unei istorii ciclopice, care își consumă cu nepăsare subiecții.

Despre arta plastică tradițională – pictură și sculptură – în ultimele decenii pot vorbi mai cu temei analiștii financiari decât criticii sau esteții. După ce mișcarea Fluxus a început să schimbe mentalitățile, galeriile și criticii de artă, dar și un mare număr de artiști, contestă nu un stil, o tehnică sau o manieră clasică, ci chiar capacitatea vechilor media – ulei, piatră, metal turnat – de a mai susține inovația. În galeriile și târgurile waw picturile au fost înlocuite cu pânze sfâșiate de cuțit sau de variații ale conceptului de oglindă, subiectul s-a mutat în pânză, în ramă sau în afara tabloului, iar vechile canoane și gnoze se străduiesc să răspundă minimalei condiții a lui Dechamp: aceea că opera de artă trebuie să aibă un titlu. Sculptura tehnică a fost și ea abandonată roboților, care fac replici clasice (sau în dulcele stil clasic) prin tehnici de degajare sau de turnare care l-ar înfuria pe Buonarroti. În schimb, sculptorii au trecut la instalații și ready-made. Pictorii la video ultra-hd. Versiunile clasice ale plasticii sunt ținute în mișcare de marile case de licitații, cu forța pe care le-o dau milionarii și corporațiile care cumpără artă contemporană, conștiente de energia pe care le-o conferă aceasta, și artă clasică, pentru forța pe care asemenea opere o înmagazinează. Din cele câteva milioane de pictori care există în anii noștri (spre deosebire de câteva mii în perioada clasică), un număr infim reușesc să se plaseze la intersecția dintre clasic și contemporan, după cum în sfera waw intră un număr la fel de mic.

„Nickelodeon”, 2008, 238 x 207cm. Tabloul a fost vândut la Christie's Londra în 2016 cu 7.109.000 lire, după ce plecase cu o estimare de GBP 1,000,000 - GBP 1,500,000. Pictura fusese prezentă în expoziția personală de la MNAC, în 2009, și la Tate, 2008.
Nickelodeon este o rețea internațională de programe tv pentru copii și adolescenți. Pictura lui Ghenie include un număr de figuri politice reprezentative pentru totalitarismele din secolul 20 - Stalin, Lenin, Hitler, Ceaușescu. Chipurile sunt acoperite cu straturi de pictură diformă. Tabloul face parte din seria Plăcintelor.
Hi-res pe site-ul casei de licitații LINK

„Babe in the Woods”, 194 x 193.5 cm. Tabloul a fost vândut la Christie's New York cu 2.295.000 lire.
Hi-res și detalii despre tablou pe site-ul casei de licitații LINK

Expresionismul românesc și cel mondial

În România, expresionismul se poate spune că a apărut direct în sălile de licitații de la Artmark, care a folosit acest concept pentru a intitula sau subintitula mai multe sesiuni de artă modernp și contemporană. În fapt, dintre toate filosofiile artistice ale modernismului, tocmai acesta a lipsit ca program, școli și direcții de acțiune din peisajul pasticii românești. Dacă impresionismul, prin Grigorescu, a fost prezent în România, nu în stare pură, dar aproape sincron cu cel european, iar postimpresionismul a fost asumat de un mare val de artiști și de cumpărători de artă până în perioada foarte recentă, dacă suprarealismul a exercitat o fascinație de luat în seamă, dacă, în materie de avangarde, România a făcut câțiva dintre primii pași, expresionismul a existat la noi cel mult ca influență sau prin atribute exterioare: contraste violente și culori intense, care domină unele compoziții. Poate Corneliu Baba, în operele târzii, este primul care, la decenii bune după Munch, Nolde și Schiele, captează nu doar formule, ci și spiritul angoasant, profunda neliniște, care definește expresionismul. Pe urmele sale, Mircea Ciobanu, însă tot cu o gamă restrânsă de lucrări. Adrian Ghenie este primul artist român care, după experimentele de tinerețe, s-a stabilit cu fermitate într-un expresionism funcțional, pe o graniță dintre expresionismul figurativ, reprezentat în anii noștri de Francis Bacon, și cel non-figurativ, dominat în prezent de Gerhard Richter.

Suprarealismul, constructivismul şi cubismul sunt curente reprezentate în stare pură la Brauner, Brâncuşi, Perahim, Iancu, Pacea şi Sabin Bălaşa. Însă expresionismul era singurul curent artistic major care părea să fi dat doar influenţe în România, vorbindu-se despre accente, tuşe şi contraste în diverse tablouri, dar fără o unitate şi un program – la Iser, la Ţuculescu sau la Hans Eder. Eticheta era aplicată cu forţă numai în teatru, în cazul unor creaţii ale lui Lucian Blaga. Totuși, Școala de la Baia Mare, prin paleta cromatică, unele experimente ale lui Perahim sau ale lui Brauner, Țuculescu în perioada lui folcoric-mitologizantă, Tonitza în câteva lucrări, Gh. N.G. Vânătoru, Marilena Rădulescu, Tia Peltz, Margareta Sterian, Romul Nițu, Petre Velicu au lucrări care, post-factum, pot fi subsumate expresionismului. Parte dintre ele sunt peisaje, complet dezantropomorfizate în unele cazuri, altele au un implicit hieratic, prea puțin caracteristic expresionismului propriu-zis, altele captează doar forța brută, lipsită de finețe hermeneutică a vechilor școli etnice – românești, evreiești și slave. Totuși, când tragi linie, constați că o expoziție a expresionismului românesc poate fi cu ușurință populată cu lucrări valoroase și, deși nu a existat o mișcare artistică dedicată, expresionismul s-a manifestat constant ca o subterană a gândirii artistice în arta dintre cele două războaie și, destul de puternic, după 1989.

În lume, expresionismul este singurul curent al artei moderne care își păstrează vitalitatea și capacitatea de expresie. Potențat prin trecerea spre abstract, de către Pollock și de Kooning, el este, alături de conceptualism, curentul care domină și în prezent gândirea artistică. Chiar și estetici radical divergente, cum a fost cubismul, pop-art sau energetismul, au fost, în cele din urmă, convertite la expresionism.

„Christ”. Tabloul a fost vândut la Artmark în toamna lui 2016 cu 125.000 de euro. Inițial, lucrarea fusese estimată la costul de 12.000-18.000 de euro. Era prima lucrare de Ghenie intrată în licitații în România.
Hi-res LINK

Adrian Ghenie a reprezentat România la Bienala de la Veneția în 2015. Pavilionul României a fost dedicat expoziției „Darwin's Room”. Perioada a coincis cu dezbateri în România pentru eliminarea din manualele de bilogie a teoriei evoluționiste, combătute de creaționiști. Ghenie abordase tema și anterior, într-o serie de lucrări „Autoportret ca maimuță”. Expoziția de la bienală a inclus lucrări din mai multe serii, inclusiv cea cu peisaje cu mesteceni, fiind cel mai consistent dialog al pictorului cu istoria politică, cu cea a picturii și chiar cu istoria naturală.
Galerie cu lucrările din expoziție și eseu curatorial pe site-ul Darwin.ro LINK

selecții video

referințe

Download Biografie actualizată pe site-ul darwin.ro.

Arta lui Ghenie

Nicu Ilie, revista Cultura, nr. 559

Ghenie, peste Tonitza şi Grigorescu

Nicu Ilie, Adevărul, 14 martie 2013

Anatomia ideologică a unui succes

Lucia Popa, revista Arta

Mihai Nicodim, omul care l-a descoperit pe Adrian Ghenie şi i l-a arătat Americii

Roxana Petrescu, Ziarul Financiar

Adrian Ghenie în licitații EN

Artprice, updated

Prezentarea autorului

pe site-ul proiectului Darwin's Room

Galerie de lucrări

@ Google Art&Culture

Galerie de lucrări

@ Plan B Gallery

Galerie și prezentare, incluzând lucrări noi

@ Pace Gallery

Bio & Expo

@ Nicodim Gallery

Bio, interviuri și rezultate din licitații

@ Sothebys

Nora Burnett Abrams:

„Alegând dintre surse extrem de variate, cum ar fi istoria cinemaului și evenimentele cutremurătoare ale extremismului secolului XX, picturile lui Adrian Ghenie se avântă în curentele întunecate ale istoriei moderne. Lucrările sale pun în scenă extrem de puternic trauma şi complexitatea anumitor momente sensibile din istoria recentă, trecând în acelaşi timp de la abstract la figurativ în stilul său pictural expresionist. Lucrările lui Ghenie acţionează asemenea memoriei, blurând faptele şi cristalizând detaliile în egală măsură. Totuşi, e important să menţionăm că acestea nu sunt amintiri personale și nici nu au legătură cu biografia artistului. Dimpotrivă, figurile sale și mediile în care le plasează se adresează memoriei colective. Îşi tratează subiectele mai degrabă ca pe arhetipuri decât ca pe nişte persoane, apoi își imaginează contextul în care privitorul ar putea să le întâlnească.”

 

Lucia Popa, revista Arta:

Dacă, de exemplu, tablourile semnate de un Adrian Ghenie au devenit atât de populare în ultimii ani, acest lucru se datorează, printre altele, tocmai faptului că ele nu sunt deloc democratice. Aceste tablouri dau curs unei nostalgii pentru arta burgheză și artistul care a asimilat canoanele „clasice” ale picturii. Capabil să realizeze lucrări pentru care trebuie să demonstreze virtuozitate tehnică și cărora este nevoit să dedice secvențe considerabile de timp, Ghenie este unul dintre acei plasticieni greu de imitat de spectatorul neinițiat, prin urmare dificil de suspectat de „șarlatanie”, așa cum i se întâmplă unui Damien Hirst, de exemplu. 

 

Karen Wright, The Independent:

.Picturile lui Ghenie sunt gestuale încă din procesul creaţiei. El alege să nu folosească uneltele tradiționale ale pictorului, optând pentru şpaclu şi şabloane. Nici urmă de pensulă. «Nu poţi picta aşa ceva cu pensula. E pur şi simplu rezultatul unui accident. Totul e un accident. Foarte puţine lucruri sunt într-adevăr pictate.» De la distanţă, picturile au un aspect îngrijit, însă, când te apropii de ele, vezi accidentul şi spontaneitatea invocate în procesul de creație. «Ceva este aplicat pe o suprafaţă. Iar acest ceva poate distruge respectiva suprafaţă. Însă, dacă nu o distruge, atunci o poate transforma în ceva bun. 50% şanse. Ca la ruleta rusească.»“