Adrian Ghenie este unul din puținii pictori încă tineri care, pariind pe pictura în ulei, reușește să îi dea o viață nouă. La prima vedere, arta lui Ghenie seamănă cu băncile proaspăt vopsite pe care cineva a uitat să pună semnul „nu vă așezați”. Când un alt artist ar declara tabloul gata și i-ar pune cuiele să-l agațe pe perete, abia atunci începe cu adevărat să lucreze Ghenie. Sau să distrugă. El este un pictor care creează mult impasto, în vopseaua vie, înainte sa se usuce, tratând-o ca pe un râu heraclitian, făcând din ea triumful accidentului împotriva formalului – trans-formând-o astfel în ceva opus atât realismului, cât și abstractului (ambele având o filosofie formalistă).
Spre deosebire de alți pictori care au intrat pas cu pas, expoziție cu expoziție, în cunoașterea și aprecierea publicului din România, Adrian Ghenie a intrat ca un mare succes. După primele prezențe în săli de expoziție din Cluj, la Plan B/Fabrica de pensule, cu o singură prezență în București, pictorul și-a deschis atelier în Germania, la Berlin, apoi a fost remarcat și cultivat în Statele Unite, iar acum are o relevanță mondială. Cea mai importantă colaborare a fost cu Peace Gallery, care l-a transformat într-un star mondial. Cataloagele internaționale îl menționează printre cei mai de succes pictori contemporani, după ce în anii anteriori l-au menționat printre marile speranțe. Astfel, propulsată de vânzări la 4 și la 8 milioane de euro în 2016, arta lui Ghenie a ajuns în cele din urmă și la București, unde, din 2017, au fost început să fie vândute în licitații opere de tinerețe ale artistului. Totuși, operele sale importante pot fi găsite în România numai în reproduceri vândute în serii de autor. Iar o mare retrospectivă nu e în plan și, de altfel, ar fi o întreprindere dificilă de regrupare a operelor sale răspândite acum pe ambele coaste ale Americii, în multe țări europene și, recent, în Extremul Orient.
Încă mult înainte, veștile despre succesul său internațional îl transformaseră într-o senzație a artei românești. Presa generalistă a fost captivată de doborârea simultană a unor recorduri și de modul în care, la televiziuni, poate fi pronunțată sintagma „milioane de euro”. Seducția, însă, a fost de scurtă durată, iar farmecul a dispărut când jurnaliștii au aflat că nu Ghenie încasează banii și că, fiind un pictor din Uniunea Europeană, drepturile intelectuale pe care le poate primi dintr-o asemenea tranzacție sunt limitate la cel mult 12.500 de euro. Ulterior, apariția operelor sale în selecții glorioase la Sotheby's, a trecut aproape neobservată. Doar publicațiile financiare mai păstrează un ochi pe acestea.
Criticii de artă din țară nu îl iubesc în mod deosebit. S-a scris că nu își finisează tablourile, că pânzele sale au fragmente lucrate neglijent. I s-a contestat tematica și originalitatea. S-a spus chiar că există foarte mult marketing în succesul de care se bucură și că, marketați similar, alți pictori români din generația sa ar recupera semnificativ din diferența colosală de receptare care îi separă. Probabil e adevărat – în sensul că mai sunt și alți pictori interesanți în România, care, însă, n-au avut instrumentele, știința și șansa de a intra într-un circuit mondial. De asemenea, temele deprimante ale postcomunismului, cu toate tensiunile nerezolvate ale societății, nu sunt pe gustul unei mari părți a publicului din România – nici dacă vorbim de cinematografie, nici de artă plastică.
Dar arta lui Ghenie are ea însăși o semnătură foarte particulară – diferită de olograful pictorului –, are forță și organicitate. Lectura lucrărilor lui Ghenie nu este niciodată dificilă. Staruri pop și politice, Ceaușeștii, naziști, câini alsacieni, figuri autoritare, figuri nevrotice. Plasate în spații angoasante, scurse, topite, smolite, aplatizate, depersonalizate. Gesturi teatrale sau imobilitate deplină. Unghiuri preluate din cinematografie – plan general, plan-apropiat, plonjat. Compoziții previzibile – corect centrate la plan-apropiat, pe treime la general. Culori: cafea, zinc, smoală, rugină – în toate tonurile lor din pictura în ulei, uneori cu primarele descompuse – și accente din paleta antagonică – albastru de tub, lemon, cyan. Uleiul – uneori topit până la consistența acuarelei, alteori pus în pastă densă, ca un basorelief. Efectul general e o tensiune intensă, pe toate scalele posibile: modern-postmodern, artistic-antiartistic, abstract-figurativ, pictural și postpictural, vechi și contemporan, educat și instinctual, cultural și comercial și (cu un citat din lucrare a sa „Floarea soarelui 1937”) generat-degenerat. Este grotesc, carnavalesc, sarcastic, ironic.
„Floarea soarelui 1937” (2014), tablou vândut la Sotheby's cu 3.117.000 lire sterline în 2016. 1937 a fost anul expoziției naziste a artei degenerate. Lucrarea a făcut parte din seria „Berlin Noir”, prezentată în 2014 la Galeria Judin. Hi-res și detalii pe site-ul casei de licitații LINK
Detalii criptice sau elemente ale unui cod pictural personal, ascunse la vedere, se pierd în masa compactă, rugoasă, a culorilor terne.
Probabil cel mai curios lucru privind arta lui Ghenie, dar și notele critice despre aceasta, e numărul enorm de referințe. S-a scris sau s-a vorbit despre relația operei sale cu Bacon, dar în bună măsură și cu Baba, despre spiritul unitar-postcomunist al grupării „Fabrica de pensule” din Cluj (din care și Ghenie a făcut, inițial, parte), despre influențe și citate din Kokoschka, Otto Dix, din expresionismul german sau Școala de la Leipzig, din Pollock și Warhol. Richter și Bacon sunt citați pentru impresia de expresionism pe care o provoacă lucrările lui Ghenie, pentru paleta cromatică sau unele tehnici. Aceleași rațiuni permit menționarea celorlalți maeștri ai expresionismului old-school și ai celui abstract. Van Gogh este citat de Ghenie în mod explicit, uneori chiar prin replici – de la autoportrete la „Floarea soarelui”. La fel Duchamp. Dada, cu John Heartfield și Rudolf Schlichter (din opera cărora un cameo apare într-una dintre cele mai cunoscute lucrări), dar și cu alte numeroase figuri, este și ea o sursă constantă de note ascunse în compoziții. Ca un pivot al artei moderne este expoziția nazistă a „artei degenerate”, care îi leagă pe mulți dintre antemergătorii lui Ghenie, fie impresioniști, fie avangardiști, fie suprarealiști. Pentru că o altă dimensiune a operei sale, în câteva serii de lucrări, este un oniric întunecat, coșmaresc. Lucian Freud, Georg Baselitz, Jenny Saville, Peter Doig, Vieria da Silva, Caillebotte, Munch, Goya, dar și Renașterea nordică sau chiar Caravaggio apar, frecvent sau accidental, în notele critice care îi însoțesc lucrările. Iar lista de nume este una selectivă. O asemenea varitate, relaționarea cu estetici și programe artistice atât de diferite, punctează mai bine decât orice analiză intrinsecă natura artei lui Ghenie: operele sale pot fi expuse pe un perete, par limitate la propriul șasiu, dar ele nu pot fi citite una câte una și distinct de istoria recentă și de istoria artei recente. Valoarea operei sale stă în relațiile complexe pe care le captează (uneori doar telegrafic, alteori doar aluziv) și care, de fapt, nu pot fi puse cu adevărat pe un perete.
Notorietatea internațională a lui Ghenie, pentru un artist de origine română, este comparabilă doar cu a lui Brâncuși – pe care îl secondează nu doar în valoarea obținută în licitații, ci și în colecții muzeale. Centre Pompidou, Muzeul de Artă Contemporană din Los Angeles, Muzeul de Artă Modernă din Anvers, SMAK – Muzeul de Stat pentru Arta Actuală din Ghent sau muzeele californiene Hammer, Muzeul de Artă Modernă din San Francisco și Muzeul Contemporan din Denver sunt colecții importante care au lucrări de Ghenie.
Arta lui Ghenie este departe de a avea un punct culminant. Ea, încă, este o căutare. Poate pictorul nu și-a găsit marile teme, poate nici nu le va găsi. Poate fără succesul de piață n-ar fi fost suficienți care să-l privească suficient de atent. Dar e cert că pictura sa are energie, sinceritate, simplitate și forță. Locul său în istoria artei va fi scris altcândva și, până atunci, această istorie va avea timp să judece dacă merită să valorifice o operă născută, prin sarcasm și oximoron, din depresia unei istorii ciclopice, care își consumă cu nepăsare subiecții.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.