UN ARTICOL DE DARIA ANCUȚA

Ce se schimbă într-o țară în o sută de ani? Ce se schimbă într-un om în o sută de ani? Cum se reflectă istoria personală în cea a țării și istoria țării în cea personală? Centenarul unui destin ne prilejuiește întâlnirea cu patru generații și cinci personaje. O străbunică „la fel de bătrână ca țara”, un unchi, o mamă, un tată și fiul lor ne spun povestea a o sută de ani. La nivel macro – un secol din istoria unei țări. La nivel micro – diorama destinului unei familii. Tocmai din această diferență de perspectivă se constituie spectacolul Micul nostru centenar în regia lui Dragoș Alexandru Mușoiu, montare a piesei la centenar. odă scrisă de Maria Manolescu la Reactor de Creație și Experiment.

Pentru a putea să-și trăiască prezentul, Toma, un băiat de doisprezece ani, este nevoit să-și înțeleagă trecutul. Istoria universală se scrie cu ajutorul istoriilor personale, cele două căpătând, astfel, aceeași cheie de înțelegere, iar pentru tânăr înțelegerea trecutului înseamnă stabilirea unei legături cu generațiile anterioare. La capetele acestei legături, Micul nostru centenar îi plasează pe Toma (Adonis Tanța) și pe străbunica sa – Anuța (Paula Rotar), a căror familie se va aduna să sărbătorească împlinirea a o sută de ani de la crearea României Mari, atât Centenarul unei țări, cât și pe cel al unui destin.

Devenim martori la încercarea disperată a unei familii de a rezolva un joc uriaș de puzzle, în care fiecare membru are piese amestecate. Unele dintre ele conturează marginile, altele se potrivesc în centru, dar fiecare are o importanță fundamentală în rezolvarea jocului. Toma este prins între tușele dezbinate care conturează portretul familiei sale și încearcă să găsească sensul acestui tablou spart în mii de bucăți. Interpretarea ludică a lui Adonis Tanța subliniază fragilitatea și sensibilitatea copilului confruntat cu fantomele trecutului propriei familii. El este, de fapt, exponentul acestei uniuni de destine, cel „ales” să spună povestea lor. Înzestrat cu un auz ager care, crede el, se datorează faptului că, asemenea străbunicii sale, mănâncă numai pâine, băiatul caută un numitor comun în discursurile aparent paralele ale celor din jurul său. Membrii familiei lui Toma se arată unul câte unul, prinși în propria lor fereastră decupată în carcasa radioului supradimensionat. Vocile din capul copilului se amestecă, se întrepătrund și se completează în monologurile atent scrise de condeiul Mariei Manolescu. Acestea sunt concurente în puncte unice, din care se refractă în direcții diferite, completând astfel povești tangente și subliniind, încă o dată, paralela familie-țară. Conturul familiei este trasat la fel de nesigur ca și conturul țării.

Pe parcursul drumului spre casa străbunicii facem cunoștință, mai îndeaproape, cu părinții lui Toma – cu mama (interpretată de Alexandra Caras) care, în ochii copilului, are întotdeauna dreptate, dar care este reticentă atunci când vine vorba de a-și vizita mama, și cu tatăl (jucat de Doru Taloș) căruia idea de reuniune de familie nu îi surâde. În fond, această reuniune nedorită de părinți ajunge să fie pusă pe seama mezinului („Așa și pentru tine mergem. De fapt, mai mult pentru tine”). De altfel, odată ajunși în casa bunicii, el devine singurul personaj neconflictual. Acompaniați de prezența unchiului ginecolog (interpretat de Paul Socol), mama încearcă să facă pace cu propriul trecut, iar tatăl își impune o anumită distanță față de povestea celorlalți, se autoexclude, puținele sale replici reprezentând reluări obsesive ale acelorași cuvinte – „Îmi place să conduc”. Cinci oameni aduși împreună fără voia lor, din destinele cărora se rup suferințe cu rădăcini adânc îngropate, neputințe și frici. Tatăl se agață disperat de pârghii care să-l scoată din mijlocul conflictului, iar unchiul, pe cât de influent se dovedește în meseria sa, pe atât de neputincios este în relațiile cu ceilalți. Conflictul central este însă cel al femeilor, radiografiat de retina foarte sensibilă a copilului aruncat în centrul pânzei țesute din destinele lor. Mama, care pune vina pentru propria ratare pe seama bătrânei, numind-o „castratoare” și „vrăjitoare”, se dovedește incapabilă de a înțelege alegerile femeii, prinsă între nostalgia unei tinereți legionare și dorința de a-și aduce familia împreună. În interpretarea Paulei Rotar, străbunica este desenată în tușe groase, aproape caricaturizată. Treptat, pe parcursul monologurilor în care își povestește anii tinereții, bătrâna capătă caracteristicile unei fete ușor impresionabile, acaparată de schimbările politice ale unei țări în proces de organizare. Tușele politice și istorice nu lipsesc din discursul bătrânei și fac trimitere la perioada comunistă. Străbunica rememorează un episod cu rol cheie în biografia sa – ziua în care a fost prinsă de către tatăl ei când încerca să hrănească cu pâine un autobuz plin cu evrei, bărbatul împiedicând-o, în final, să ajute oamenii care au implorat-o să le dea mâncare. Experiența povestită explică obsesia bătrânei pentru pâine, obsesie datorată restricțiilor din perioada regimului totalitar, dar și atitudinea ei față de propriul tată legionar, pe care aflăm că l-a trădat pentru a putea să își continue studiile la facultate. Astfel, bătrâna pendulează între milă și vinovăție, cuvintele ei antrenând sugestia unei dorințe de împăcare, de reconciliere atât cu cei din jur, în fața cărora simte că trebuie să se justifice, cât și cu propria persoană.

Procesul de cunoaștere reprezintă întotdeauna un proces de maturizare. Acest lucru se dovedește adevărat și în cazul lui Toma care, pe parcursul unei singure zile, se transformă din „porumbelul” căruia bunica îi aruncă bucăți de pâine, în „alesul” căruia i se relevă adevărul, înregistrând astfel cea mai mare evoluție – „pentru că nu-i mai auzeam mereu pe ceilalți, am început să mă aud pe mine”. Băiatul este cel care declanșează mișcarea finală a jocului, plasând la locul potrivit ultima piesă din puzzle – monologul confesiv al străbunicii. Răsturnarea de situație din finalul spectacolului, moartea străbunicii, determină o temporară apropiere între membrii familiei sale, ultima scenă surprinzându-i pe toți la un loc, într-un freeze-frame al unei familii aparent unite.

 

 

Simplitatea scenografică specifică montărilor independente este contrastată abil de decorul complex stratificat al Andei Pop. Valorificând spațiul atipic pe care Reactorul de Creație și Experiment din Cluj îl pune la dispoziție, spectacolul devine o joacă cu planuri și perspective. Astfel, elementele de scenografie care domină spațiul de joc marchează legătura fundamentală dintre un prezent dornic de afirmare și un trecut ale cărui umbre se insinuează treptat. Apropierea de spațiul destinat spectatorilor aduce cu sine confesiuni, rememorări sincere ale unui timp ireversibil, personajele devenind parcă mai vulnerabile sub privirea atentă a publicului. În același timp prezentul este relevat pe măsură ce familia se cufundă în adâncimile acestei configurații care dă senzația de claustrare. Un aparat supradimensionat de radio, interiorul minimalist al unei mașini, un spațiu de tranziție alcătuit din patru cortine și o cameră din casa străbunicii, acompaniate de un joc inedit de lumini sunt straturile în care se conturează povestea familiei. Asistăm la o construcție care stimulează senzorial – atât vizual, cât și auditiv. Muzica ingenios compusă de Danaga (Daniel Aga) și capacitatea vocală impresionantă a Paulei Rotar și a lui Adonis Tanța adaugă o nouă fațetă spectacolului aflat, sonor, într-o continuă schimbare.

Viziunea regizorală a lui Dragoș Mușoiu transformă spectacolul într-o păpușă Matrioșka a generațiilor și a perspectivelor, care se lasă descoperite treptat de la exterior spre interior. Nucleul acestei configurații îl reprezintă povestea bunicii, ea fiind înglobată succesiv în destinul unchiului și al părinților. Toma devine astfel elementul care cuprinde în propria persoană ființa tuturor celorlalți, singurul element coagulant într-o familie fundamental dezbinată – „o să reușesc cumva ca toate sunetele astea, Toate canalele mele interioare, Toate vocile din mine, Părinții și bunicii și străbunicii și stră-străbunicii din mine să se armonizeze”.

Distanțarea de momentul 2018 reprezintă distanțarea de un peisaj românesc suprasaturat de omagii/manifestații/parade/inaugurări/evenimente conexe dedicate Centenarului. Această distanțare aduce, astfel, și o (re)confirmare a relevanței spectacolului de la Reactor, iar includerea lui în focus-ul Contemporary Playwrighting in Romania (realizat în parteneriat cu platforma online HowlRound) subliniază importanța noii dramaturgii pe scena românească.

https://reactor-cluj.com/spectacol/micul-nostru-centenar/