Dimitris Sotakis / „Canibalul care a mâncat un român”

— fragment —

Se așezase în fotoliul său preferat și aștepta Dumnezeu știe ce. Nimic nu prevestea că acea zi avea să-i schimbe viața. Într-adevăr, până după-amiaza târziu nu se întâmplă nimic remarcabil, nimic neobișnuit, nimic care să-i perturbe programul zilnic. În jurul orei șase primi însă un telefon de la viceprimar, pe care îl respecta foarte mult și care nu-l deranja decât pentru lucruri cu-adevărat importante. Cu o așteptare plină de curiozitate, îl auzi spunându-i de la celălalt capăt al firului:

– Am impresia că lângă portul vechi, în casele de vizavi de benzinărie, s-au stabilit niște români. Dar nu bag mâna în foc. I-am zărit în trecere de dimineață, veniseră la Primărie pentru niște hârtii. Secretara mi-a spus că sunt români, o familie. Probabil că or să mai treacă într-una din zilele astea pentru diverse lucruri administrative.

Închise telefonul fără să scoată un cuvânt, simțind cum respirația îi devine dificilă. Încercă să-și păstreze calmul, mai ales că și în alte două rânduri, în trecut, primise informații eronate: cu ani în urmă, unii luaseră drept româncă o studentă, care de fapt era rusoaică, iar cu doar câteva luni în urmă fusese informat că în locuințele muncitorilor locuiesc doi români, care, ulterior, se dovediseră a fi, de fapt, din Georgia. Așa că tot ce trebuia să facă era să-și stăpânească entuziasmul și să-și păstreze calmul, și o vedea el ce face dacă se adeveresc informațiile viceprimarului. Rămase cu privirea pironită în podea, ca și cum ar fi încetat să mai gândească, ca și cum, dintr-odată, mintea i se golise.

Se ridică brusc și ieși din salon, stinse lumina în urma lui și deschise una dintre ușile care dădeau spre hol. Era întuneric. Ridică jaluzeaua și camera se lumină imediat: o masă mare de lemn, sculptată, pe ea o hartă imensă, larg deschisă, harta României, pe pereți peisaje înrămate. Își sprijini palmele de marginea mobilei și se apucă să examineze harta cu maximă concentrare. După puțină vreme, cu un zâmbet ușor, de parcă ar fi amușinat fiecare centimetru al suprafeței hărții, trasă cu degetul un itinerariu precis: porni de la Craiova, trecu de Munții Carpați și de la Sighișoara ajunse la Suceava. În orice caz, nu voia să lase tensiunea interioară să-l doboare, ieși puțin în grădină și inspiră aerul mării într-un ultim efort de a-și păstra calmul. Știa că, dacă se mișcă în liniște și disciplinat, putea reuși să facă ceva. Ce voia să facă, desigur, nici el nu știa exact, dar totul avea să se clarifice mai devreme sau mai târziu. Era o noapte blândă, din depărtare se auzea zgomotul orașului, oamenii ieșiseră din cochiliile lor, cu siguranță faleza trebuie să fi fost acum plină de familii și tineri care se plimbau pe malul mării. Dar el avea alte planuri. Putea da dovadă de o oarecare stăpânire de sine, dar și aceasta avea anumite limite, așa că, după ce se întoarse în hol și-și luă haina, ieși cu nerăbdare în stradă.

Ajunse la intersecția care ducea spre plajă, dar de data asta o luă la stânga, spre vechiul port, urmând cele spuse de viceprimar. Distanța era mai mare, deoarece vechiul port nu mai atrăgea multă lume. În urmă cu douăzeci de ani se construiseră noul chei și marele doc comercial de lângă el, așa că majoritatea locuitorilor orașului se adunaseră acum acolo. În vechiul port locuiau cei mai săraci din zonă, majoritatea muncitori care lucrau la centrala electrică și câțiva imigranți din sud-estul Europei. Cartierele de acolo erau oarecum rupte de restul orașului, dar asta nu însemna că nu făceau parte din el. Casele de peste drum de benzinărie, despre care îi vorbise viceprimarul la telefon, erau niște căsuțe frumoase, cu grădină, închiriate pe bani puțini de către unii dintre muncitori; mulți oameni înstăriți locuiseră acolo, înainte de construirea noului port. Benzinăria nu mai exista, cea care fusese acolo mai bine de patruzeci de ani se închisese, dar lumea continua să numească intersecția așa.

Neștiind exact ce putea obține în noaptea aceea liniștită, se opri în intersecție, cu mâinile adânc înfipte în buzunarele pantalonilor, privind în diagonală, în direcția caselor izolate. De la distanța asta putea vedea cu ușurință și fără să trezească suspiciuni cine intra și ieșea din case. Totuși, dacă ar fi stat ore în șir în același loc, până la urmă tot l-ar fi observat careva, așa că trebuia să se miște puțin încoace și-ncolo, ca să pară că e doar din întâmplare pe-acolo. Trecătorii chiar nu-l băgau în seamă, el cobora dealul și apoi se întorcea la benzinărie, cu atenția mereu îndreptată spre case. Erau patru în total, așa că sarcina lui nu era din cale-afară de grea. Dacă ceea ce auzise la telefon era adevărat, românii ar trebui să se afle într-una dintre ele. Și totuși, în următoarea oră, nici o suflare de om, nimeni nu intra și nici nu ieșea de-acolo. Doar o lumină pâlpâi în cea de-a treia casă. Nu se simțea obosit, dar nu știa dacă strategia lui era una corectă, însă, pe de altă parte, ce altceva putea să facă, nu deținea alte informații în afara aceleia că o familie de români se instalase într-una dintre case. După ce deja se plimbă în sus și în jos de câteva ori, simțindu-se oarecum ridicol, văzu în sfârșit deschizându-se ușa de la a doua casă de pe deal. Ieșiră doi bărbați, unul bătrân, celălalt tânăr, poate fiul primului, aveau aceeași tunsoare. Nu, nu erau români, și cu siguranță viceprimarul, când spusese „familie”, nu se referise la un bătrân și la fiul lui, dar cine știe, totuși, cine știe, căutarea sa se baza pe informații vagi, așa că orice era posibil. Și, din păcate, toată seara decurse așa, de parcă, zărindu-l, râdeau ascunși în spatele vreunei ferestre. Nimeni nu ieși din casă până la miezul nopții, când, frustrat, se hotărî să pornească spre casă.

La întoarcere, drumul i se păru mai lung și mai obositor, dar când intră în salon și aprinse luminile, entuziasmul îi reveni ca prin minune, și ce contează, se gândi el, că nu-i întâlnise în seara asta, nu trebuia să fie nerecunoscător, poate că erau într-adevăr români și, dacă locuiau aici, n-aveau să plece imediat în țara lor deci avea tot timpul din lume. Cu acest optimism se scurseră cele câteva ore până să-l ia somnul, se întoarse în bucătărie și mai mâncă o porție de brânză și mezeluri, apoi reveni în camera cu harta. Se holbă la ea, năucit. Nu datora nimănui răspunsuri, mai ales lui însuși. Ce era România pentru el? Cum se născuse această pasiune? Putea oare s-o numească altfel? O atracție inexplicabilă față de ceva necunoscut se numește pasiune? Cum să explice și, mai ales, de ce trebuia să raționalizeze această dragoste aproape metafizică pentru o țară necunoscută? În orice caz, toată povestea asta începuse cu mult timp înainte, cu cincisprezece sau douăzeci de ani în urmă; acum el însuși abia trecuse de patruzeci de ani, anii trec foarte repede pe această planetă. Într-adevăr, mai bine ar fi să nu se caute explicații pentru acest fenomen, este probabil suficient să se știe că înăuntrul lui ardea un foc puternic pentru România, fără ca el să aibă vreo legătură directă sau indirectă cu această țară. În toți acești ani adunase hărți, materiale, fotografii, informații despre cultura țării, îi cunoștea geografia ca în palmă, nimic nu rămăsese neexplorat în ceea ce o privea, cu excepția limbii, pe care nu o vorbea deloc. Ar dura ore întregi enumerarea cunoștințelor lui despre România, dar exista un lucru pe care nu-l stăpânea și care, într-adevăr, odată cu trecerea timpului, se transformase într-o obsesie chinuitoare: nu întâlnise niciodată români. Și această mare dorință devenise treptat unul dintre cele mai mari scopuri ale vieții lui, nu putea accepta că nu întâlnise nici măcar întâmplător unul.

În acea noapte nu reuși până la urmă să doarmă. Nerăbdarea îi era atât de mare încât abia în zori reuși să închidă ochii pentru o oră, două. Când se trezi, ieși afară și se duse pe faleză. Briza dimineții îi mângâia fața în timp ce se îndrepta, cuprins de exaltare, spre cea mai aglomerată cafenea de pe malul mării, care era și preferata lui. Se așeză și o așteptă pe fata aceea drăguță care îi lua mereu comanda. O salută și comandă un sandviș și un ceai. Fata îi mulțumi și dispăru în cafeneaua de peste drum. El rămase să privească valurile line, în față, ca întotdeauna, bărcile, și destul de departe, abia distingându-se, o ambarcațiune micuță legată lângă o geamandură mare și roșie.

La nouă, decise că sosise momentul. Făcu un efort destul de mare să nu se trădeze prin iuțeala pasului și prin încordarea care i se citea în contracțiile ușoare ale feței. Traversă podul, coti în diagonală spre dreapta și o luă pe drumul în pantă care urma să-l scoată în strada ce făcea o curbă și se oprea la vechiul port. Traficul era mai intens decât în ziua precedentă. Pe trotuare, oamenii se aflau într-un du-te-vino continuu, unii montaseră țâșnitori în micile cafenele de la colțurile bulevardului, în ultima vreme începuseră lucrările la o clădire mare, dincolo de marea intersecție, unde fuseseră montate câteva ateliere de lucru, care produceau un zgomot relativ plăcut. Odată ajuns în apropierea benzinăriei, observă imediat o mișcare. Din a patra casă, cea mai îndepărtată de port, ieșiră un bărbat și o femeie. Vorbeau încet, după care izbucneau în râs, până când bărbatul ieși pe poarta grădinii, iar femeia se întoarse în casă. Nu, nici ei nu erau români, n-aveau cum să fie. Așa că putea deja exclude cele două case de la extreme, din prima ieșiseră cu o seară înainte bătrânul și tânărul, iar acum acest cuplu. Mai rămăseseră două. Numai că, la lumina zilei, era mai ușor să-l vadă cineva plimbându-se de colo-colo ca un nebun, nu că ar fi comis o infracțiune, dar ar fi fost mai bine să nu trezească suspiciuni. Așa că începu din nou să se fâțâie înainte și înapoi, dar de data asta distanțele parcurse erau mai lungi. Coborî până jos, aproape de țărm, de acolo abia dacă putea distinge fațadele caselor, dar figurile celor care se aflau acolo puteau fi ghicite. Cu această metodă simplă, dar eficientă, după aproximativ o oră îl zări pe bătrânul de ieri și, puțin mai târziu, îl văzu întorcându-se și pe cel care ieșise mai devreme pe poartă. În celelalte două case nu era niciun semn de viață. Lucrul ăsta, desigur, nu avu puterea să-l descurajeze; continuă să meargă cu privirea ațintită în direcția caselor. Și tocmai când ritualul ăsta începuse să-l obosească puțin (în acel moment, din fericire pentru el, se afla suficient de aproape pentru a putea observa detalii cu ochiul liber), observă un bărbat intrând în grădina primei case. Acesta scoase cheile din buzunar și intră. El trebuia să fie. Putea fi român, corespundea datelor pe care le avea în minte despre aspectul lor, trăsăturile exacte erau, desigur, destul de neclare pentru a le putea descrie, dar da, trebuie să fi fost el. Cu un nod în gât, continuă să se îndrepte spre casă, sperând că bărbatul va ieși din nou și că îl va putea observa mai bine, poate că între timp vor mai ieși și alții. Totuși, în următoarea oră, domni din nou o liniște absolută.

Nu îl deranjă, acel prim contact îi fusese îndeajuns. Văzuse un membru al familiei, cu siguranță erau ei, nu exista nicio îndoială, despre ei vorbea viceprimarul. Nu râvnea mai mult, se considera norocos, de altfel, acum știa unde locuiau și că existența lor nu era o născocire a imaginației viceprimarului, erau cu adevărat acolo, nu se înșelase. Bărbatul pe care îl văzuse era într-adevăr un român, foarte tânăr, nu putea să estimeze exact ce vârstă avea, poate cu șase sau șapte ani mai tânăr decât el, în jur de treizeci și cinci de ani, iar tenul lui – cu siguranță blond, poate chiar cu ochi deschiși la culoare, nu era sigur de asta – îl făcea să pară și mai tânăr. Pe scurt, efortul lui se dovedise a fi un succes, de acum știa că locuiau acolo, lăsase o mică marjă de eroare, dar nu, exclus, nu avea cum să greșească, lângă ei, în singura casă pe care n-o verificase, sigur se aflau niște muncitori în construcții sau vreo familie din zonă care nu aveau absolut nimic de-a face cu România.

După-amiază târziu, în timp ce își ronțăia fericit mezelurile în fotoliu, se întrebă dacă bărbatul pe care îl văzuse era tatăl familiei. Tatăl trebuia să fie, cine altcineva?