Katzelmacher. Dacă n-ar fi vorba despre iubire, Teatrul German de Stat din Timișoara

După cinci ani de absență, Eurothalia, Festivalul European de Teatru, organizat de Teatrul German de Stat din Timișoara, a revenit în peisajul nostru artistic. Lesne de anticipat, în aceste vremuri violente, tema aleasă pentru a opta ediție a Festivalului a fost Confruntări – istorice, politice, sociale, emoționale. Selecționerii acestei ediții, Andrea Wolfer și Rudolf Herbert, și-au propus un accent apăsat pe dimensiunea performativă, pe mijloacele de înnoire ale limbajului teatral: „Spărgând barierele comunicării verbale, ne dorim să explorăm dimensiunile inovatoare ale limbajului”, au anunțat cei doi.

Carpații ca niște pete pe pielea mea, Deutsches Theater din Berlin

Direcția aleasă pentru ediția din 2022 nu a trădat una dintre preocupările fundamentale ale Festivalului Eurothalia, cea de a stabili punți cu spațiul de expresie germană și de a investiga legăturile istorice cu acesta. Nu întâmplător, Festivalul a debutat cu un spectacol de la Deutsches Theater din Berlin, Carpații ca niște pete pe pielea mea de Thomas Perle, în regia lui András Dömötör. Trei generații, fiică, mamă și bunică, își spun istoriile de familie petrecute în arealul germano-austro-maghiaro-român, pe fondul confruntărilor politice violente. Poveștile se derulează pe o perioadă amplă, de la imigrația germanilor din secolul al XVIII-lea până la căderea comunismului.

 

Katzelmacher. Dacă n-ar fi vorba despre iubire, Teatrul German de Stat din Timișoara

Despre confruntări puternice, duse până la limita atrocității, de data aceasta, sociale, despre refuzul străinului, ales arbitrar ca țap ispășitor pentru neîmplinirile din existența individuală, a fost vorba și în bijuteria produsă de teatrul-gazdă, Katzelmacher. Dacă n-ar fi vorba despre iubire, după scenariul lui Fassbinder, în regia lui Eugen Jebeleanu. Un spectacol complex, care marchează un salt semnificativ în evoluția regizorului, dens și consistent, atât în problematica abordată cât și în expresia teatrală. Regizorul nu se dezice de interesul său fundamental, studiul celor aflați în situații vulnerabile, dar limbajul său devine unul mult mai elaborat, mai nuanțat, mai deschis soluțiilor teatrale plurivalente. Cu o trupă ce etalează o actorie impecabilă, cu scenografia Velicăi Panduru, care ritmează spațiul, îmbinând cu o plasticitate specială diferitele volume și planuri, spectacolul desfășoară deopotrivă violență și frumusețe, sensibilitate și meditație socială.

 

 

(In)Corect, Reactor de Creație și Experiment din Cluj

Foto: Bogdan Botaș

Din paleta confruntărilor nu au lipsit nici cele de familie, ca în spectacolul (In)Corect de Leta Popescu, produs de Reactor de Creație și Experiment din Cluj, construit în jurul conflictului între generații, dar nici cele de cuplu, ca în Sfârșitul unei iubiri, coproducție a Festivalului de la Avignon cu Théâtre du Nord din Lille, text pe care Pascal Rambert l-a scris special pentru cei doi actori. De menționat că în reprezentația din festival unul dintre cei doi interpreți a fost chiar autorul.

Sfârșitul unei iubiri, coproducție Festivalul de la Avignon, Théâtre du Nord din Lille

Doi oameni la finalul unei relații afective complexe, care i-a împlinit fizic, emoțional, intelectual. Bărbatul este cel care a luat decizia despărțirii, în timp ce deplânge „moartea conceptului de iubire” în el însuși. Dar stingerea dorinței nu înseamnă și stingerea admirației pentru ea, pentru forța, inteligența și talentul său. Eliminând din capul locului banalitatea, ca și isteria disputei de cuplu, discursul său se concentrează mai degrabă pe o abordare filosofică („Pe cine iubim când iubim?”) din care nu lipsesc teoriile asupra limbajului. Cum se întâmplă adesea, momentul separării nu exclude persistența multor reziduuri de dragoste. Mai ales când sentimentul a angrenat atâtea dimensiuni ale devenirii comune: proiecții de viitor fericit, dezvoltare intelectuală, muncă împreună. Greu de dezlipit toate aceste straturi cultivate atâta timp în comun. Nu de trivia este vorba în Sfârșitul unei iubiri, nici de reproșurile obișnuite, ci de un hiatus în fluxul emoțional. Textul puternic, de o poezie adesea incandescentă, conferă o adâncime rar întâlnită în spectacolele construite în jurul separării. Cei doi interpreți stau nemișcați, la câțiva metri distanță, reacționând mut, doar cu corpul, din ce în ce mai convulsiv, în timpul monologului spus de partener. Al ei va fi vindicativ, plin de forță, dar și de referiri la bucuriile intelectuale care le-au adus plăcerea de a trăi împreună. Spălat de orice aluzie la viața domestică, discursul ei, ca și al lui, va fi mai degrabă o meditație asupra limbajului („Am fost făcuți din limbă, cuvintele mor în bălți de sânge”), apelând la termeni filosofici (de pildă, heideggerianul Dasein), la mit (de pildă, Orfeu și Euridice) sau la exemple din artele vizuale. Desprins complet de disputa conjugală clasică, cu un ritm verbal susținut, cu o atmosferă densă și grea, Sfârșitul unei iubiri antrenează mai degrabă mintea spectatorului, provocând, nu de puține ori, delicii intelectuale.

Bad Company, The New Post Office (Mladinsko Theatre & Maska din Ljubliana)

Confruntarea cu sine și cu golul din jur, în perioada de izolare, a fost tema din Bad Company de Vito Weis, coproducție The New Post Office (Mladinsko Theatre & Maska din Ljubliana) cu Moment. Vito Weiss, creatorul și interpretul spectacolului, colecționează zeci de gesturi repetitive pentru a reproduce starea de sufocare, de anestezie din timpul pandemiei. Pornind de la activitățile obișnuite din casă – își toarnă apă, strânge plasticele de pe jos, își leagă șireturile, își trosnește degetele, ascultă muzică etc. etc. – ajunge la pregătirea următorului său spectacol. Mută de nenumărate ori scaunele în forme diferite, alege poziția personajului, face probe de lumini, de sunet, totul reluat iar și iar, pentru a reda senzația de claustrare pe care o avem cu toții încă atât proaspătă în minte.

Repetiție pentru o cartografie, Casa Conveniente / Zona Não Vigiada

Confruntarea cu limbajul teatral sau performativ, sau cu dispariția celor dragi (dacă e să o ascultăm pe regizoarea și coregrafa portugheză Mónica Calle, în precizările de început), sau cu standardele convenționale de frumusețe feminină, a fost tema în jurul căreia s-a dezvoltat performance-ul Repetiție pentru o cartografie, produs de Casa Conveniente / Zona Não Vigiada. Repetiția, dacă nu cumva o redundanță delirantă, a fost axa pe care portugheza și-a imaginat spectacolul. Inserțiile audio cu indicațiile în germană ale unor dirijori celebri în timpul repetițiilor cu orchestra erau menite să ofere o formă de metadiscurs coregrafic. Fragmentele muzicale celebre legate de extincție erau menite să creeze subliminal fundalul morții. Iar reluarea de mii de ori (sau, cel puțin, așa a părut) a aceluiași calup de câteva mișcări, pe fondul Bolero-ului lui Ravel, era menită... ei, bine, „să zădărnicească rafinamentul continuu al perfecțiunii”, după explicațiile din program; dacă nu cumva să biciuiască nervii spectatorilor, după o explicație, recunosc, mult mai subiectivă. Statement-ul celor douăsprezece dansatoare, care s-au dezbrăcat în primele minute, pentru a rămâne așa până la finalul celor două ore de dans repetitiv, a vizat pledoaria împotriva obiectificării corpului feminin și „puterea emancipatoare” a femeii. Greu de înțeles cum un mesaj atât de nobil putea fi acoperit prin reluarea la infinit a acelorași două-trei mișcări, dar poate că redundanța și sărăcia deliberată a limbajului au capacitatea de a declanșa mecanisme ascunse ale empatiei spectatorilor. Cel puțin, așa s-a simțit la aplauzele entuziaste de la final.

Repetiție pentru o cartografie, Casa Conveniente / Zona Não Vigiada

Festivalul Eurothalia s-a încheiat și, așa cum le stă bine organizatorilor, pregătirile pentru următoarea ediție au început deja. Mai ales că aceasta va fi una specială, care se va desfășura în plină Timișoara – Capitală Culturală Europeană. Iar anvergura conferită de evenimentul din 2023 se întrețese cu bucuria unui spațiu nou. După cum a anunțat directorul Lucian Vărșăndan, pentru viitorii 49 de ani, Teatrul German de Stat o obținut o sală nouă, în cartierul Fabric, pe care o va amenaja după toate rigorile teatrului contemporan. La casă nouă, împliniri teatrale mari! Noi așa îi dorim.