Muzeul Inocenței

Print Friendly, PDF & Email
Carte | Autor: Claudiu Sfirschi-Lăudat | 30 august 2016 |

Orhan Pamuk
Muzeul Inocenței
Traducere din limba turcă și note de Luminița Munteanu
Polirom, 2015
 
Cred că fiecare dintre noi a păstrat, păstrează sau va păstra diverse obiecte - mai mari, mai mici - care au aparținut unei persoane dragi. Vrem, nu vrem, aceasta este singura modalitate de a înșela absența, de a o atenua, de a o face prezență, atunci când ne este greu din pricina prea multului dor ce ne chinuie orele de reverie și de nostalgie. Sunt sigur că unii se mulțumesc cu amintirile, fără a căuta consolarea lucrurilor materiale, însă alții se agață de obiecte - obiecte-reper, obiecte-substitute, obiecte-fetiș - primite de la sau atinse de persoana dragă, fiindcă numai așa pot ei recrea, retrăi ceea ce a fost. Parcă, într-un fel, imaginația lor șchioapătă și are nevoie de o proteză materială pentru a susține amintirile.

Și uite așa, tot adunând lucruri ale celor dragi, te poți trezi într-o bună zi  cu o mică colecție. Asta li se întâmplă celor cu povești mărunte, cu iubiri de-o șchioapă, cu sentimente edulcorate sau, în cel mai bun caz, celor cu mintea la cap, raționali, care știu să facă ordine în jurul lor, selectând și aruncând tot ceea ce li se pare de prisos într-o viață scurtă de om.

Muzeul inocenței însă nu e muzeul unuia care a iubit cu măsură. Colecția bogată și variată a acestui așezământ - care există în realitate, pe o stradă a Istanbulului - nu este ordonată după reguli strict muzeale (deși autorul a vizitat mii de muzee ale lumii în vederea întocmirii lui - mai exact, 5723 de muzee), ci e dictată de trăiri, de intensitatea momentelor care au marcat un obiect, reușind să-l scoată din banalul utilului și așezându-l în specialul experienței personale irepetabile, e un spațiu care condensează Timpul, dând coerență clipelor disparate. Iubind cu putere, în pofida timpului și sorții, personajul poveștii/ autorul muzeului reușește să dea sens nemăsurii înseși. A aștepta nouă ani după cineva drag, ostoindu-ți dorul doar prin privire și prin obiectele care au fost în preajma acelei ființe, pare o faptă de eroism, de cavalerism învechit în lumea grăbită de azi. Redescoperirea frumuseții acestui tip de iubire, în ciuda aerului de tristețe care o înconjoară, asemenea ceței de pe Bosfor în zilele de toamnă, e un câștig care merită cu prisosință.

Numai cineva care a iubit peste măsură poate face așa ceva sau poate înțelege sensul acestei colecții. Și cum orice colecție are un ghid, la fel și acest „muzeu al inocenței” a fost transcris, ca mărturie, într-o carte.

E o carte a unei povești de iubire. Poate că multe alte povești de pe lumea asta îi seamănă. Multe se pierd în Istoria mare, iar mărturiile despre ele se estompează sau dispar odată cu aceia care au trăit povestea. Cartea-muzeu scrisă de Pamuk (oricine ar fi el - autorul real sau un alter ego), care relatează timpul unei inocențe în care se poate iubi până la moarte, încearcă tocmai acest lucru: să salveze de la uitare ceea ce, în genere, se uită, și anume poveștile de dragoste ale altora.

Nu vreau să vă plictisesc spunându-vă povestea. Cea mai bună idee este să porniți la drum, spre Istanbul, pentru a vizita muzeul inocenței, ținând în mână acest ghid bine scris. În plus, poartă în el și un bilet de intrare.

Muzeul inocenței, infuzat de o melancolie profundă (care în limba turcă are și un nume, hüzün), este o istorie personală împletită cu istoria Istanbulului modern, care se rupe treptat de tradiționalism și se deschide spre occident. Romanul este, totodată, povestea unei obsesii, una dintre acele istorii nefericite și anonime care îi împinge pe oameni să adune impulsiv mii de obiecte, transformându-și casa într-o adevărată ghenă, spre disprețul și mila celor din jur. Aceste obiecte nu ajung să fie expuse în muzee, fiind mai degrabă ascunse cu discreție și rușine, dar Kemal, devenit antropologul propriilor sale trăiri (și, probabil, chiar un pic nebun), își asumă obsesia din spatele colecției sale, în care fiecare obiect, catalogat minuțios și păstrat cu sfințenie, este impregnat cu amintirea unui anumit moment și a unei anumite stări, ba chiar constituie o parte a clipelor din care au fost desprinse.

- Ema Cojocaru, pe Lecturile Emei.

O carte despre iubire, trăită la o intensitate care o transformă în obsesie. O carte a unui Istanbul aflat la confluența civilizațiilor occidentală și orientală, a unui oraș care, ieșit de sub spectrul fostului imperiu, își caută o nouă identitate și un nou set de valori. Pamuk le imbină pe toate în Muzeul inocenței, cu o minunată tehnică a introspecției sufletului și psihicului uman, cu o cercetare atentă a detaliilor, care reușesc să contureze o atmosferă care se translatează ușor la nivelul cititorului.

- pe Cafea cu taifas

pamuk

 

Ce a iniţiat Pamuk la Istanbul a făcut Bernea la Bucureşti, creînd Muzeul Ţăranului. Nici acesta nu e un muzeu „naţional“, ci unul „personal“, operă a unui artist sedus de un trecut care îl inspira şi a cărei dispariţie încearcă, astfel, să o atenueze. Muzeul Ţăranului e o „instalaţie“ enormă, dar o „instalaţie“ semnată, care se constituie în opera unică a unui artist ce se asuma ca un artist „anonim“. Pamuk şi Bernea conservă materialele care le-au servit şi care i-au nutrit în creaţie: o probă a importanţei concretului, al cărui ecou le impregnează romanele sau pînzele.

- George Banu, în Dilema veche.

Pentru un cercetător al Istanbulului, cartea este extrem de prețioasă, nefiind de neglijat informațiile despre moda și societatea orientală a sfârșitului de secol, însă, pentru un cititor hedonist, amplele descrieri ale orașului și ale obiectelor fetiș devin obositoare. Pe de altă parte, având în vedere faptul că romanul, deși pare a fi un banal roman de dragoste, dă foarte multe informații despre o anumită cultură și despre o tranziție dureroasă pentru o țară săracă, dominată de idealuri religioase, care se vede nevoită să se schimbe pentru a putea rezista în fața presiunilor externe, aș spune că avem de-a face cu o carte care li se adresează multor tipuri de cititori și care, în ciuda micilor defecte, le va aduce acestora o reală satisfacție.

- Evelina Bidea, pe bookaholic.ro

 

Despre Muzeul Inocenței din Istanbul, vezi și
hyperliteratura.ro
suplimentuldecultura.ro
The New York Times.