Volumul cu autor colectiv. De la hagiografie la empatie

Prin 2007 Marius Chivu propunea „Cartea cu bunici”, un volum în care 92 de scriitori, jurnalişti şi artişti din trei generaţii diferite îşi povesteau amintirile despre bunici. La aproape un deceniu, lucrurile stau în felul următor: Anul trecut era publicat „Şi eu am trăit în comunism”, un volum care venea repede după  „Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism”, producţii editoriale care adună în diverse formule rememorările perioadei de dinainte de 1989. Între timp apărea volumul „Poveşti cu scriitoare şi copii”, o carte despre experienţele naşterii şi creşterii copiilor povestite de scriitoare. Recent, tocmai au fost editate „Bucureștiul meu”, un volum în care 19 autori vorbesc despre cum şi ce imagini au păstrat despre oraş şi „Cum (să) îmbătrânim?”, un grupaj de eseuri pe o temă recent intrată în mentalul public românesc. Iar amintirile şi nostalgiile revin, de data aceasta, în „Cartea copilăriilor”, un alt grupaj de texte la temă semnate de scriitori sau jurnalişti.

Pe fondul unui consum redus de carte, cum este cel al pieţei româneşti, volumul cu autor colectiv a demonstrat că poate să atragă un public nou şi a ignorat, în beneficiul unui număr mare de cititori, o veche prejudecată conform căreia scriiturile personale, cu atât mai mult cele „la temă”, nu sunt chiar marea producţie literară.

Experimentul cu subiectivitatea şi terapia de grup

Dincolo de aspectele care ţin de multe ori de un facil al lecturii – cărţile respective situându-se la graniţa cu revistele – această opţiune editorială a cucerit categorii emergente de public pentru că s-a fundamentat pe expectativa pozitivă. Pentru că a propus o receptare care se bazează pe o colaborativitate între scriitor şi cititor, în care fiecare acordă celuilalt o atenţie binevoitoare stimulată de tema în jurul căreia se construieşte producţia literară respectivă. În cazul unei amintiri din copilărie, a unei temeri în legătură cu instalarea bătrâneţii, a unei experienţe de viaţă general-umane sau a unui loc geografic familiar, fondul nu poate fi altul decât empatia. În joc sunt întotdeauna emoţiile, de cele mai multe ori cele latente, ceea ce face ca publicul să participe cu o activitate psihică proprie, introducând ceva din propriul „eu” în lectură. În special în cazul volumelor având ca temă viaţa în comunism  - cel mai bine reprezentat subiect, ca număr al apariţiilor editoriale – propunerea literară a funcţionat şi pentru cei care au scris, şi pentru cei care au citit, ca un fel de terapie de grup.

Finalul cu happy-end al hagiografiei

După decenii întregi, poate chiar mai mult de atât, în care educaţia şi cultura au însemnat predominant un exerciţiu ritualic de celebrare sacralizantă a creatorului de artă – de literatură, în cazul de faţă –, scriiturile personale din aceste cărţi favorizează o întâlnire autentică a cititorului cu autorul. Fără a mai discuta de ce şi în ce context istoric sau cultural, scriitorului i se construise un sanctuar din faţa căruia cineva trăgea uneori cortina pentru a-l prezenta, din două-trei superlative, într-o definiţie absolutizantă, lăsându-l apoi în mister şi inefabil. Acum, câteva principii de piaţă dintr-un capitalism oricum hulit de lumea culturală, a mai reglat puţin lucrurile. În specificitatea ei şi cu instrumentele ei, creaţia literară şi-a însuşit performance-ul postmodernist şi a adus scriitorul în mijlocul publicului său. Desigur, se fac şi câteva concesii: mai scurt, cu efect mai extins, mai eficient. Dar întâlnirea e autentică, pentru că se desfăşoară în cadrul operei şi nu în afara ei. Dacă este şi atât cât este, strategia de marketing e onestă, decentă şi profitabilă în întreaga ei arhitectură.

Sursa foto: wikipedia.org (Pavelescu Mihai)

Dan C. Mihăilescu: Cred cu tărie că aceste cărţi sunt printre cele mai strălucitoare – stilistic şi spiritual – apariţii editoriale din primul sfert de veac postceauşist. 

Frumos e şi faptul că ideea a făcut pui. E instructiv să citeşti în paralel Cărţile care ne-au făcut oameni şi Care-i faza cu cititul, cartea coordonată de Liviu Papadima, ca şi culegerile de la editura ART (prima iubire, primul joint ş.cl.). 
În sfârşit, pentru mine cea mai percutantă apariţie ex-Humanitas a fost Cum (să) îmbătrânim, cartea coordonată în vara aceasta de Marina Dumitrescu la editura Baroque. Dacă volumele de la Humanitas favorizau literaturitatea, mai precis voluptatea narativ-evocatoare a autorilor, de această dată accentul se pune pe istoria mentalităţilor, religie şi morală. 
Despre succesul comercial rămâne să-i întrebaţi pe editori. Din punctul meu de vedere, ca unul care a lansat majoritatea titlurilor pomenite în numeroase întâlniri cu cititori, liceeni şi studenţi (văzându-le nemijlocit entuziasmul) astfel de cărţi sunt de o utilitate stringentă : 1) adună laolaltă personalităţi, caractere, vârste, geografii intelectuale şi stiluri ce compun un peisaj variat, nu o dată paradoxal, dar invariabil pitoresc şi, deci, atractiv ; 2) oferă o varietate fermecătoare de opţiuni, mai ales că autorii nu-şi citesc niciodată reciproc textele şi, deci, nu au posibilitatea ajustărilor, comparaţiilor, mimetismului, disocierii etc. 3) mai multe categorii de public se focalizează cu binevoitoare curiozitate în acelaşi sumar, astfel încât cartea devine un soi de Hyde Park din care fiecare poate câştiga ceea ce aşteaptă.

Citeşte Dan C. Mihăilescu, "Soţia mea le-a numit cărţi-maslu"

Sursa foto: carturesti.ro

Marius Chivu: Pe o piaţă editorială minusculă, cum este cea românească, încă nu ne permitem să persiflăm cărţile care se vînd mai bine decît altele

Dacă primul volum colectiv, care a atras cu adevărat atenţia asupra acestei formule editoriale, a fost Cartea cu bunici (2007), atunci eu sînt „vinovatul”! Acum, privind în urmă, volumele colective tematice s-au înmulţit într-atît (Editura Art a scos între 2009 şi 2013 o întreagă serie numită Prima dată), încît poate părea o adevărată modă, dar eu cred că este vorba de o normalitate literară, una care poate stimula deopotrivă creativitatea individuală (mulţi scriitori n-ar fi scris, poate, niciodată acele texte la temă, dacă nu le-ar fi fost solicitate de edituri) şi succesul comercial (există un public dedicat acestui tip de cărţi cu mulţi autori, o categorie de cititori care preferă astfel de volume, fie pentru că îi interesează tema, fie pentru că îi tentează numele autorilor puşi laolaltă.) (...) 
Rezumînd, cred că volumele colective au un rol cultural al lor şi numai al lor în producţia editorială contemporană. E nevoie de ele, dar e nevoie să fie făcute bine. Doar aparent un volum colectiv s-ar face relativ uşor: inviţi nişte oameni să scrie la o temă. În realitate, vă asigur, ca unul care a îngrijit două volume colective, că munca e cu atît mai complicată cu cît ai mai mulţi autori de gestionat. E ca şi cum te-ai îngriji nu de o carte, ci de o literatură!

Citeşte Marius Chivu, "Volumele colective au un rol cultural al lor şi numai al lor în producţia editorială contemporană"