În primele minute a filmului, impresia este că ai nimerit greşit în Bucureştiul non-stop al lui Dan Chişu. O prostituată, un taximetrist, un vânzător de magazin non-stop, un proxenet, o mică poveste de amor cu o ea consolată de zor de două prietene, una că iartă-l, alta că nu-l ierta, cu un el dubios la prima vedere, cerând în stânga şi în dreapta ba numărul de la interfonul blocului, ba un telefon cu împrumut să-şi sune iubita. Plus cuplul de bătrâni singuri şi exasperanţi în stereotipurile lor, explorând ideea de a face un aranjament, cumva, cu cineva, să îi îngrijească acum, la bătrâneţe, că se simt rău şi nu se mai descurcă singuri, dar fără a ajunge la vreo concluzie, pentru că încrederea în străini nu e o redută uşor de cucerit când ai fost ofiţer provenit dintr-o familie bună în care nici soţia n-a fost chiar bine primită, lucru pe care, iată, nici acum la bătrîneţe nu-l uită, mai ales că, din cauza frecuşurilor cu familia lui, nici copilul nu a putut să-l păstreze, aşa că dă-i cu acuzaţii, cu plânsete şi cu reproşuri. Multe poveşti, prea puţină consistenţă, plus aerul de film american, cu tot cu prostituata aflată în dificultate şi cu taximetristul meschin care în loc să o ducă la gară, de unde vroia să fugă înapoi, acasă, în oraşul său natal, o dă exact pe mâna proxenetului, proxenet, care, cum altfel?, era de fapt, un familist bine-merci, sunat pentru reglarea situaţiei, chiar la petrecerea de aniversare a fetiţei sale de cinci-şase ani. Numai că, dincolo de toate aceste lucruri pe care crezi că sigur le-ai mai văzut pe undeva, sau că, şi dacă nu le-ai văzut, oricum sunt scheme simple pe care mintea ta le-ar fi putut înşira de una singură fără prea mult efort, filmul te câştigă. Şi, pe măsură ce accepţi convenţia, lucrurile încep să se aşeze într-o ordine. Taximetristul meschin devine salvatorul prostituatei, băiatul care tot încerca să împrumute telefoane şi căruia toţi îi spun că e ţigan admite că e nevoie de o problematizare a situaţiei în termeni de: sunteţi xenofob? cum, nu ştiţi ce înseamnă xenofob? Fata îl iartă şi îl primeşte în casă, după ce îşi alungă sfătuitoarele. Iar cuplul de bătrâni iese din dilema a lua sau nu pe cineva străin în casă, pentru că ea – nu el, care era cel mai bolnav şi mai neputincios - moare. 

Deşi cu happy-end şi în bună tradiţie stilistică a filmului american, “Bucureşti NonStop” nu e lipsit de substrat. Derulate în aceeaşi noapte, la non-stopul din cartier, poveştile sunt nespectaculoase, dar reclamă rezolvări. Tânărul care se recunoaşte ţigan ştie foarte bine care sunt prejudecăţile, ştie şi că a te opune lor nu e un exerciţiu dintr-o singură mişcare. Pentru că, nu-i aşa?, dacă oamenii nu înţeleg, e clar că e nevoie de timp, de învăţare pas cu pas. Deşi împăcarea cu iubita lui e o prioritate, parcă mai prioritar este să lucrezi la ameliorarea mentalităţilor. Aşa că, pe tot parcursul filmului, el va continua să ceară ba accesul în bloc, ba un telefon să-şi sune iubita. Ştie şi el, aşa cum ştie toată lumea, că va fi refuzat, dar el vrea să audă asta clar, plus, la fel de clar, argumentele. Aşa că vrea să discute, calm, subtil, deloc revendicativ, despre xenofobie. Aproape paralitic, bătrânul fost ofiţer a cărui soţie moare îşi pune peste pijama o tunică militară şi se târăşte în stradă pentru a cumpăra o lumânare. Ajutor ştie că nu e cazul să ceară, doar se obişnuiseră de mult timp, prin tatonări succesive, cu singurătatea în clipa morţii. Vânzătorul de la non-stop, care abia îi înţelege cuvintele, neavând lumânări în stoc, îi dă o lanternă crezând că are probleme cu instalaţia electrică şi bătrânul înţelege că e inutil să insiste să se mai facă înţeles, că asta ar costa prea mult timp şi prea multe forţe, iar el, e clar, nu le are. Cu pantalonii de pijama atârnând pe el şi cu tunica militară acum prea largă, bătrânul locatar al blocului e o efigie a unei lumi în schimbare, care nu şi-a găsit încă locul şi ordinea. În ultimul moment, vânzătorul de la non-stop înţelege despre ce erau bâiguielile bătrânului şi îşi răvăşeşte mica încăpere din spatele magazinului, un fel de magazie de marfă care îi slujea şi de locuinţă, în căutarea unor lumânări. Şi găseşte, în fundul unor cutii cu globuri şi instalaţii de brad de Crăciun, un capăt de lumânare cu care aleargă după bătrân. Viaţa e grea pentru toţi, dar trebuie să rămânem oameni, pare să fie ultimul mesaj al filmului. Şi, dintr-o dată, înţelegi că "Bucureşti NonStop" poate fi ilustrarea perfectă a conceptului de “emancipatory city”, de oraş al justiţiei şi al cetăţeniei, al siguranţei şi atitudinii binevoitoare a celuilalt. Acest “emancipatory city” e o noţiune apărută în a doua jumătate a secolului trecut în lumea occidentală, ca răspuns la discuţiile despre gentrificarea oraşelor. Poate nu e cazul, încă, al Bucureştiului. Dar relaţia de apartenenţă la comunitate - vecinătatea - are un rol decisiv în creşterea sentimentului de securitate, ca şi al celui de stimă de sine. Poate că Dan Chişu, cu "Bucureşti NonStop" asta a vrut, să ne mapeze într-o geografie urbană nouă şi veche totodată. Oricum, mulţi dintre noi, au încă în gene nostalgia vecinătăţi rurale, unde nimeni nu moare fără să-l ajute cineva cu o lumânare şi unde o fată necăjită trebuie ajutată să ajungă acasă. Turnat în 2015, ca şi "Un etaj mai jos" al lui Radu Muntean, poate fi o replică la acesta. 

 

 

cine, ce, unde, când

Bucureşti NonStop, 2015
scenariul şi regia: Dan Chişu
Cu: Cuzin Toma, Olimpia Melinte, Gheorghe Ifrim, Dorian Boguta, Alexandru Papadopol, Dorina Lazăr, Ion Besoiu

 

 

 

 

 

 

bucuresti-nonstop1

bucuresti-nonstop3

bucuresti-nonstop4