Toate simonele astea

Print Friendly, PDF & Email
Carte | Autor: Elena Lavinia Dumitru | 13 noiembrie 2016 |

Simona Popescu

Exuvii

Editura Polirom, 2016

Simona Popescu (născută pe 10 martie 1965, în Codlea) este poetă, prozatoare şi eseista. A absolvit, în 1987, Facultatea de Litere din Bucureşti, unde este, în prezent, conferenţiar universitar.

A publicat:

Poezie: Xilofonul şi alte poeme, Editura Litera, Bucureşti, 1990 (traducere în limba maghiară: Xilofon, Editura Pont, Budapesta, 1998); Pauză de respiraţie (împreună cu Andrei Bodiu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea), Editura Litera, Bucureşti, 1991; Juventus, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1994; Noapte sau zi, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998; Juventus şi alte poeme, antologie, Editura Paralela 45, Piteşti, 2004; Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2006 (traducere în limba franceză, cu o anexă în limba germană: Travaux en vert. Mon plaidoyer pour la poesie. Fragments, Editions Phi, Luxembourg, 2006).

Proză: Exuvii, Editura Nemira, Bucureşti, 1997; Editura Paralelă 45, Piteşti, 2002; Editura Polirom, Iaşi, 2004, 2008, 2011, 2016 (traducere în limba poloneză: Wylinka, Editura Czarne, Wolowiec, 2002; traducere în limba maghiară: Vedlesek, Editura Pont, Budapesta, 2008); Rubik, roman colectiv cu 29 de autori (coordonatoare), Editura Polirom, Iaşi, 2008;

Eseu: Volubilis, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998; Salvarea speciei. Despre suprarealism şi Gellu Naum, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000; Clava. Critificțiune cu Gellu Naum, Editura Paralela 45, Piteşti, 2004; Autorul, un personaj, Editura Paralela 45, Piteşti, 2015.

Simona Popescu este o hermeneută a ființelor care o compun și un anatomist care disecă, perseverent și sistematic, exuviile propriului eu. Dar ce este eul și ce sunt aceste exuvii care par să îl compună și să îl dezintegreze totodată?

Exuvii... Cîteodată, multe se pot concentra într-un singur cuvînt. Cuvintele nu au un singur sens (sau două, trei), ca în dicționar, ele sînt pline de alte cuvinte, de imagini, de senzații, de un fel de gîndire-simțire difuză, cu cili vibratili. Pe vremea cînd am dat eu de „termenul” ăsta într-o carte de biologie, nici nu exista în dicționar. Abia în 2005 l-am descoperit într-unul de cuvinte rare, care tocmai apăruse în Franța (chiar așa se și numea: Dictionnaire des mots rares et précieux). Îmi place că, dacă dai o căutare prin Google, la exuvii apare numele meu. Într-un fel, e „cuvîntul meu”! Între timp, a apărut în DEX: EXÚVIE s.f. (Zool.) Înveliș rezultat prin năpârlirea și ieșirea adulților din pupe. [Gen. -iei /< fr. exuvie, cf. lat. exuviae - piele].

Eul este o strană combinație de trecut, prezent și viitor, care se completează, se luptă sau se anulează fără a distruge ființa, este un eu iubit sau vrednic de ură, à la Blaise Pascal, așa cum îl trăim, cu mai multă sau mai puțină intensitate, în diferite momente ale existenței noastre, percepându-l, poate, la fel ca și autoarea, în imaginea copilului primordial din noi, un soi de supraeu „puternic, impasibil, feroce”. Iar exuviile nu sunt altceva decât rămășițele acestor euri care ne compun și descompun, ne apropie și ne depărtează de sentimente trăite, păstrate, pierdute, recuperate, întregi, reîntregite. De aceea volumul, în esența sa, poate fi considerat o carte de memorii și anti-memorii, de retrăire a trecutului, prezentului și viitorului, în care, asemenea unui vis, protagonista nu este nicăieri și este pretutindeni în ce spune, construind complexe broderii lingvistice și, implicit, existențiale:

mi-aduc aminte de mine, nu am nici o vîrstă și aș numi „fericire” ceea ce mi se întîmplă, deși geamănă cu destrămarea. Nici cînd visez nu am nici o vîrstă, deși parcă aș fi foarte tînără și foarte bătrînă în același timp, nu mă recunosc, dar știu că sînt Eu. Cînd rămîn singură sînt o bătrînă de la începutul lumii, puternică, intransigentă, intangibilă. Cînd mă uit intens în oglindă, nu pentru ca să-mi văd fața, ci ca să mă liniștesc, să găsesc privirea aceea veche, de bătrînă-copil, dau, uneori, de expresia severă pe care o recunosc ca fiind aceea dintotdeauna, de cînd mă știu: în spatele feței mele e cineva care mă privește, ca după o armură medievală o ființă necunoscută. Cînd sînt în prezența unui bărbat m-apucă lehamitea la gîndul că el s-ar putea uita la mine doar ca la o femeie: mă urîțesc voluntar. Cînd dau peste bărbați egali în inocență cu mine, devin prietena lor bună, sora și confidenta. Cînd sînt cu bărbatul pe care-l iubesc, tot tribul de fetițe-fete-femei se strînge în jurul lui. Și el ne adăpostește și ne leagănă ca o mamă nemuritoare. Chiar așa: ca o mamă nemuritoare.

Ei bine, cititorului i se dă răgazul, pe parcursul a șaptesprezece capitole, să se întâlnească sau, eventual, să fugă de întâlnirea cu „toate aceste simone” ale căror exuvii par a împleti o pânză a experiențelor și simțurilor, de la cele mai profunde, până la spumoase „tâmpenii burtocentriste”. Exuviile nu o abandonează, ele creează avataruri complet desolidarizate și, totodată, tolerante unele cu altele, conflictuale și, totuși, capabile să trăiască laolaltă:

Creaturi incompatibile – asta îmi trece prin cap cînd mă gîndesc la mine. Intercorporalitate. Reincarnări. Alunecînd dintr-o existență în alta, dintr-un corp în altul. Transferuri. Glisări. Materie, senzații, imagini, densități, energii, ființe prăbușindu-se în ele însele, ca un colapsar, restructurări, simone și anti-simone, invizibile și feroce, sugîndu-ți puterea, devorînd, existînd doar ca fantastică forță, imaginar agresiv în care arunci de bunăvoie, din cînd în cînd, simbolice jertfe (corpuri de hîrtie, de exemplu) ca să te lase în pace. Cînd tac fără gînduri sau cînd scriu (ceea ce e un fel de tăcere), toate, tot ce am fost, se îmbrățișează în unica ființă fără vîrstă, una și toate – amețitoare învîrtejire, gol hrănitor și hipnotic.

Față în față cu sinele și cu multitudinea de „sine” care o definesc, Simona Popescu propune o incursiune într-o „țesătură de culori și de întuneric”, în culisele unui spectacol mereu plin de surprize și, în același timp, atât de familiar. Un spectacol sălbatic, înălțător, paralizant, înnoitor, devastator, compromițător, cu multe certitudini, dar și mai multe semne de întrebare,

cu simone de toate felurile, bebeluși cu fundul gol, cu cap mare și ochi uriași, fetițe grăsuțe, bretonate, costumate în clovn, broscuță, negresă, înger, regină, vînător, fete cu păr lung sau altele foarte băiețoase, figuri drăgălașe sau întunecate, eleve urîțele, negricioase tocilare, fetițe bosumflate, supărate, încruntate, fete slăbănoage, moace diferite ca pentru buletin, fețe de mică delincventă tristă, imagini sălbatice, speriate, mutre fără nici o legătură una cu alta.

Un perpetuum mobile, în care autoarea se privește din interior și din exterior, din proximitatea cea mai sufocantă sau din depărtarea cea mai neutră, cuprinsă de un sentiment al contemplației pasive și al investigației neobosite:

Stăteam așa și mă uitam și-o luam de la capăt și nu înțelegeam. Ce-i aia EU?