Café Society (2016)

Se pare că Woody Allen suferă de nostalgie. Sau poate că doar a ajuns la vârsta la care începi să-ți faci socotelile cu timpul, să-l recuperezi, să ți-l (re)apropriezi. Unii o fac printr-o carte de memorii. Alții, cum e Woody Allen, o fac prin intermediul filmului. Să ne amintim de puntea peste timp din Midnight in Paris, de întoarcerea în trecut a arhitectului din To Rome with Love sau de cadrul temporal al „magiei” din Magic in the Moonlight.

Și în ultimul său film, Café Society, suntem aruncați înapoi în timp, în anii ’30, perioadă plină de glamour și de gangsteri. Spațial, facem un du-te-vino între Hollywood și New York, fiecare oraș avându-și propriile trăsături specifice, atât de cunoscute încât au devenit clișeu: pe de o parte, actorii epocii de aur a cinematografului american, pe de alta, gangsterii fioroși care își îngroapă victimele sub beton, dar dețin, de ochii lumii, un club select, frecventat de crema societății.

Dacă spațial și temporal suntem bine plasați, psihologic e un pic mai problematic. Căci e ceva mai problematic decât pârdalnica iubire? Ei bine, asta ne aduce Woody Allen în fața ochilor și a inimii: o poveste – cam melodramatică – despre nestatornicia dragostei. Pe foarte scurt, ea îl iubește și pe unul (unchiul – evreu, desigur), și pe altul (nepotul – evreu, desigur), se hotărăște greu, dar și după ce se hotărăște, tot greu îi / le este. Povestea este asezonată cu nume grele și sacre ale cinemaului american, cu gangsteri care își tot îngroapă victimele și cu glumițe despre evrei.

Woody Allen se repetă – ceea ce nu este de mirare –, actorii îi imită verbozitatea și agitația gestuală – iarăși nu e de mirare –, filmul curge ca o poveste dintr-o revistă glossy – imaginile sunt frumoase, suprasaturate cromatic –, iar spectatorul poate dormi liniștit, surâzând grațios și filosofic când mai deschide ochii; asta dacă nu dă peste cele câteva scene extrem de lungi și de plicticoase.

Recunosc că m-a cam lăsat rece Café Society. Dar dacă ești un fan al lui Woody Allen și ești curios să vezi ce-a mai născocit de data asta maestrul (după mine, nu prea multe), te poți lăsa pradă visării, căci, vorba filmului, „visul e vis”. Chiar dacă nu al unei nopți de vară.