Cum nu am văzut Roma

Să nu mă înțelegeți greșit. De văzut am văzut-o. O dovedesc biletul de avion și durerea de picioare. O dovedesc, de altfel, și cei câțiva magneți de frigider, cărțile, CD-urile și vederile cumpărate.

Dar Roma înseamnă monumente, înseamnă muzee. Te poți însă apropia de ele? Dificultățile apar chiar și atunci când vrei să te holbezi în tihnă la monumentele publice, cum ar fi Fontana di Trevi sau cele din Piața Navona. Trebuie să fii un neîntrecut sportiv, pentru a face slalom printre bețele cu mobil înfipt în vârf (că, deh, dacă nu-și face omu’ selfie, nu poate spune că a fost unde a fost, deși are bilete de arătat, ca mine) sau printre ședințele foto individuale sau de grup, când trebuie să faci ocoluri mari, ca să nu strici bunătate de poză.

Dar dacă pe străzile și străduțele Romei te poți plimba, să zicem, liniștit (deși te mai calci pe bătături cu unul, cu alta), muzeele pot deveni o adevărată piatră de încercare pentru răbdarea omului.

Să luăm, de pildă, Muzeele Vaticanului. Am fost și n-am fost. Iarăși, dovezi că am fost există: biletele cumpărate cu câteva zile înainte, pentru a sări peste imensele rânduri de la intrare. Peripețiile încep însă odată intrat. Valuri de oameni care, în ciuda direcțiilor atent inscripționate pe panouri, unduiesc în varii și imprevizibile direcții, ca niște particule nebune într-un pahar cu apă. Și cam toată suflarea se îndreaptă spre Capela Sixtină, de parcă nimic altceva n-ar mai merita văzut, studiat, contemplat. Dar contemplarea e ultimul lucru care poate fi făcut în vânzoleala de acolo. Chiar dacă ți-ai făcut temele dinainte, după ghiduri și albume, tot ratezi în proporție de 80% ceea ce merită văzut. În plus, nici nu-ți prea priește, căci picioarele te lasă, gura ți-e însetată, privirea devine tot mai tulbure, ce mai, leșinul se apropie. Cum spuneam, Sfântul Graal se pare că e în Capela Sixtină. Într-acolo se îndreaptă tot norodul înarmat cu bețe. În cele din urmă, după ce au străbătut lungi coridoare, pline și ele cu minunății – dar cine să le mai privească?! –, hoardele barbare iau cu asalt Capela Sixtină și, ajunse acolo, încep să se extazieze în poziții dintre cele mai incomode. Dar totul e pe ceas, nu poți zăbovi prea mult, fiindcă alții stau la rând. Și ai plecat. Cam asta a fost tot. Contactul cu dumnezeirea a fost scurt – așa cum trebuie, de altfel –, iar cine s-a ales cu o scânteie se poate considera un norocos.

Ieși din Muzeele Vaticanului cu picioarele tremurânde, greu de atâta cultură, și te îndrepți spre prima fântână publică, pentru a-ți reînnoi resursele de apă. Apoi, agale, cu puțina forță rămasă în trup, o iei pe străzi și te plimbi prin marele muzeu deschis al Romei.

Așa că, da, am fost, am refăcut cât de cât și peregrinările prin Roma ale lui Jep Gambardella, personajul enigmatic din La Grande Bellezza, dar m-am întors acasă întrebându-mă: a fost sau n-a fost? Și ca să mă conving, m-am pus pe scotocit filme cu și despre Roma.