„Am fost regi”, spune Nuțu Cămătaru. Sau Sile, greu să reții. Pentru oricare, pretenția e mai mult decât stridentă. De fapt, ce e de reținut din serialul de pe Voyo este tocmai această lipsă de scară, această neștiință de a vedea dincolo de universul propriu, unul extrem, extrem de limitat. Și când vorbesc despre alți interlopi, prieteni sau rivali, protagoniștii o fac ca și cum toată lumea ar ști cine sunt aceia. În universul lor mic nu e loc decât de regi, prinți și alte specii similare. De fapt, pentru mine – și sunt convins că și pentru marele public – acest serial documentar este o ocazie de a-i vedea și de a-i individualiza pe unii dintre cei despre viața și activitatea cărora cei mai mulți auzeam din scurte note precum „a fost arestat X din clanul Cămătaru”.

Imagine de pe posterul serialului „Cămătarii”

Producția de seriale nu a fost, până recent, un punct forte al cinematografiei române. Nici când este vorba despre ficțiune, nici de documentar. Amploarea unor producții de acest tip necesită resurse – financiare și umane – greu de imobilizat pentru lungi perioade de timp.

„Cămătarii”, filmul lui Anghel Damian, se zbate și el să suplinească lipsa de resurse apelând la mici animații AI. În schimb, o producție cinematografică mult mai consistentă a dominat rețelele de streaming în prima parte a acestui an: serialul „Plaha”, venit din Republica Moldova. Împreună, cele două seriale (inegale ca stil și producție, inegale și prin calibrul interlopilor ce au servit ca muză) au marele merit de a ataca subiecte sensibile și de a lumina debaralele obscure ale epocii de tranziție.

Apetitul recent al platformelor de streaming pentru filmul european stimulează (și oferă resurse) pentru schimbarea de paradigmă. Filmul de festival va rămâne marea dragoste a cineaștilor români, dar în ansamblul său producția devine mai bogată și mai diversă. Serialele intră și ele în meniu. Iar true-crime, east-european style are doza lui de exotic. Nu e tocmai un subiect de laudă, dar anatomia tranziției est-europene oferă un excelent teren de analiză critică. Interesul, minim regional, oferă deschideri și potențial; iar serialele poloneze deschid calea spre o distribuție internațională care funcționează ca stimul. Cele două seriale pot fi considerate un prim semnal.

„Cămătarii” este un documentar-crimă (după cum spune promovarea filmului), regizat de Anghel Damian. Episoadele încă apar în ritmul de unul pe săptămână. Însă a atras atenția încă de la primele episoade. Ecourile de receptare sunt un indiciu că fiecare spectator vede altceva în film. Unii văd contextul unui stat acaparat de mafii și în care mici politicieni, diverși interlopi și o cantitate neprecizată de polițiști trăiesc (trăiau?) într-o simbioză perfectă. Alții văd justiția șchioapă, care a permis ca acele lucruri să se întâmple. Alții privesc îngroziți spre istoria mică și dură a întunecaților ani 1990. Și, probabil, vor fi fiind și dintre cei care văd în personaje niște regi detronați sau alte figuri princiare...

De partea cealaltă, „Plaha” este un thriller politic de ficțiune, realizat de Igor Cobileanski și distribuit de Netflix. Un film consistent și puternic, bine scris și bine cinematografiat, construit în jurul unui personaj complet implauzibil – dar care totuși există și a dominat viața politică de la Chișinău.

Din perspectivă strict filmică, „Plaha” se impune ca o realizare remarcabilă a audiovizualului regional, un produs de o rară coerență vizuală și narativă. Regia lui Igor Cobileanski folosește o paletă expresivă densă și bine reglată, un montaj alert și o atenție deosebită la detaliile de decor care reconstituie opulența vulgară a puterii de culise. Scenariul, complex și articulat, evită (adesea!) simplificările melodramatice, construind o rețea complicată de intrigi politice și trădări administrative. Reușita estetică este dublată de performanțe actoricești de excepție. Iulian Postelnicu oferă protagonistului profunzimea așteptată de la un actor cu vitrina plină de Gopo-uri, transformând într-o prezență de un machiavelism hipnotic un personaj care altfel putea eșua într-un ridicol caricatural.

Revelația absolută a distribuției rămâne însă Mihai Zubcu în rolul lui Nechifor, personaj a cărui forță brută și magnetism scenic domină ecranul. Secvențe lungi ai impresia că omul e luat direct de la colțul străzii, dintr-un gang sau altul, și pus să se joace pe el însuși, amenințând și ucigând oameni. Apoi descoperi că dincolo de ecran Zubcu e Dimitrie din „Patimile după Iov”, groparul din „Richard III” sau „Tybalt” din „Romeo și Julieta”.

Mulți dintre actorii basarabeni sunt o revelație absolută. Puțin cunoscuți în România (și îndeosebi prin spectacole de teatru venite prin festivaluri), prezența și consistența lor cinematografică este impresionantă. Galeria oamenilor politici este construită cu un cinism bine conturat, într-o cheie intens-realistă, de actori precum Igor Caras și Dimitri Bogomaz. Trimiterea destul de străvezie spre fostul președinte Voronin, spre Partidului Comunist, dar și spre alți lideri politici ai perioadei, este depășită ca impact de jocul actoricesc extrem de fin, care nu se mulțumește să evoce, ci creează oameni reali, șubrezi și șchiopi, dar prefect credibili. Și, cumva, profund umani.

Din distribuție fac parte și actori de pe malul drept al Prutului. Alături de Postelnicu, Bogdan Farcaș („Neidentificat”, „Miracol”, „Libertate”) interpretează un consilier prezidențial venit de la București și care se cufundă rapid în mlaștina puterii mafiotizate din Chișinăul acelor timpuri. Pentru el, corupția devine o formă de artă diplomatică. În acest univers complet sufocat de mercenari și mafii, Ada Lupu („Hackerville”, „Afacerea Est”) aduce fragilitatea și tenacitatea necesare pentru a menține un punct de sprijin moral. „Plaha” funcționează ca un thriller politic de înaltă ținută, unde calitatea tehnică și interpretarea depășesc cu mult caracterul local al intrigii.

Prin contrast, documentarul „Cămătarii” nu are ambiții la fel de mari. Serialul are o formulă hibridă, la granița dintre jurnalismul de investigație și reconstrucția cinematografică. Efortul de producție este vizibil în abundența materialelor de arhivă și a interviurilor directe, însă, din punct de vedere artistic, demersul suferă de o anumită rigiditate structurală. Formula documentară aleasă de Anghel Damian mizează excesiv pe alternanța dintre declarații și inserții dramatizate, care adesea par ilustrative și lipsite de o dinamică vizuală proprie. Reconstituirile stilizate, realizate cu AI, deși corect executate tehnic, nu reușesc să depășească statutul de artificiu menit să suplinească absența imaginilor reale (sau a unui reenactement cinematografic), lăsând producția captivă într-o estetică destul de convențională.

Diferența de calibru tematic dintre cele două producții este colosală. „Plaha” explorează un teritoriu spectaculos și înfricoșător: modul uimitor în care un singur individ, provenit din zonele obscure ale criminalității, ajunge să domine absolut viața publică și instituțiile unui întreg stat. Este o demonstrație de forță cinematică despre capturarea puterii la cel mai înalt nivel.

Prin comparație, „Cămătarii” descrie o realitate mult mai redusă ca scară și influență. Încercarea de a prezenta subiecții documentarului ca pe niște figuri de o influență majoră se lovește de realitatea factuală a unui parcurs consumat aproape exclusiv la marginea societății. Influența acestora a rămas întotdeauna una periferică, limitată la conexiuni cu politicieni extremiști sau funcționari mărunți și corupți. Ei nu au fost arhitecții unui sistem, ci doar supraviețuitorii oportuniști ai unei tranziții tulburi.

Cu toate acestea, serialul propune o teză subtilă și profund ironică: existența unui cod al onoarei în interiorul acestei lumi interlope, un set de reguli brute care, în mod bizar, pare uneori superior lipsei totale de scrupule a micilor carieriști din politică și administrație – cei amintiți ocazional în film, dar și alții, din alte sfere. Este, în fond, o ironie subtilă la adresa moralității clasei birocratice, sugerând că până și în violența străzii există o formă de predictibilitate pe care demnitarii de carton nu o posedă.

S-a reproșat serialului o anume bunăvoință față de personajele pe care le scoate la lumină. Într-adevăr, ea există și este explicabilă. Disponibilitatea de a acorda zeci de ore de interviu, necesare unei asemenea producții, creează, involuntar, o doză de familiaritate și o nevoie de compensație. Interlopii beneficiază astfel de privirea complezentă a camerei, de lipsa de percutanță a unor întrebări și de delicatețea unor tăieturi de montaj. Au libertatea de a se contura în ce culori și nuanțe le place s-o facă. Totuși, filmul are meritul de a trece în multe momente peste convenționalism și comoditate. Aceeași familiaritate funcționează și în sens invers. Personajele se dezvăluie, depășesc ocazional bravada și din loc în loc transpare conturul lor uman.

Totuși, dincolo de această speculație estetică și de codurile de onoare fluturate în fața camerei, realitatea factuală își impune limitele brute. Acest romantism de mahala se prăbușește în fața acuzațiilor severe de violență, sechestrări, răpiri și, mai ales, trafic de persoane. În acest punct, orice îngăduință ironică sau detașare estetică încetează. Exploatarea ființei umane nu poate fi cosmetizată prin nicio lentilă cinematografică și nicio regie nu poate transforma brutalitatea abuzului în valoare culturală. Lasă un gust amar spectatorilor libertatea pe care realizatorii o permit personajelor în a bagateliza și denigra victime – mai ales atunci când este vorba despre infracțiuni sexuale. Chiar și când există sentințe definitive, deci vinovăția este certă.

Probabil că episoadele ar trebui văzute în paralel cu întoarceri repetate pe pagina oficială a filmului, unde „clanul Cămătaru” – Ion Balint, Vasile Balint, Smaranda Stoica, Lidia Balint et comp. – este portretizat prin activitatea infracțională și dosarele penale care l-au consacrat. Acuzațiile: cămătărie, trafic, șantaj, taxe de protecție, proxenetism și alte infracțiuni violente. Asta ca aide-memoir.

Dacă „Plaha” rămâne un triumf al ficțiunii politice bine strunite, „Cămătarii” funcționează ca un documentar util tocmai pentru că, dincolo de intențiile de ecranizare, expune neputința de a ascunde brutalitatea reală în spatele unui scenariu binevoitor. Și, dincolo de realizări tehnice, estetice, etice – ambele seriale sunt importante prin claritatea pe care o propun, prin lumina pe care o aduc asupra unor episoade semnificative din obscurii și sălbaticii ani 1990. În spatele marilor crize politice și economice a acelor ani, asemenea secvențe puteau cu ușurință să scape atenției.

Dar mai e o parte a poveștii. Plahotniuc, cel care a inspirat personajul Plaha, a fost arestat în Atena și extrădat în Moldova. Este cercetat pentru trafic de copii și trafic de ființe umane. Influența sa asupra politicii și mass-media din republică s-a ruinat, dar nu a dispărut cu totul. Încă are candidați în alegeri. În România, frații Balint sunt în libertate. Nu e clar dacă au sau nu dosare pe rol. Au executat diverse pedepse și acum pozează în apropiați ai unor politicieni, deținători de afaceri legitime și patroni ai artelor (manele).

Istoria – nici măcar mica istorie – nu se termină când se termină filmul.

Igor Caras în „Plaha”