Vinovat sau nevinovat? Când Eriniile se transformă în Eumenide și așa rămân până azi

„O ordine deasupra noastră”

Mircea Postelnicu și Tudor Tăbăcaru

O ordine superioară enunță ciclic textul său, pe care l-a și regizat în premiera din 2012, într-o montare de patru ore cu trei pauze. În egală măsură fidel și infidel trilogiei lui Eschil, textul debutează cu profetul Calchas, mărturisitor al acestei ordini transformate în veacuri în destin transgenerațional. În monologul ținut în fața lui Agamemnon, venit să-i ceară sfatul, istoriile recurente fac parte dintr-un plan amplu dictat de figurile de primă mărime ale religiilor monoteiste. „Toate acestea s-au mai întâmplat înainte. De mai multe ori”, îl anunță el pe conducător. Doar că pentru Icke cronologia, reluarea la nesfârșit a ciclurilor au sleit istoria umanității de semnificații. Cuvântul și-a pierdut forța originară de întemeiere. „Cuvântul a fost acolo de la început. Acum am ajuns la final. Sunt prea multe cuvinte și prea puține sensuri”, explică profetul. Dar caracterul ciclic se păstrează, în istorie și în spectacol (același monolog va fi reluat spre final). Întâmplările se derulează după legi transcendente care, traduse la nivel individual, au același sens etern: „Suferi și înveți”. Tudor Tăbăcaru rostește adevărurile sentențios. Calchas e în legătură directă cu forța divină (la Eschil, Moirele), care modelează viața muritorilor. O succesiune de gesturi identice, devenită leitmotiv, va traduce, pentru fiecare personaj, contactul cu voința extramundană.

Mircea Postelnicu și Ilinca Timofte

În cazul lui Agamemnon, Calchas, aflat în planul de sus al decorului etajat, îi anunță obligația de a-și sacrifica fetița pentru binele Cetății. La fel ca în Iliada, dar cu ceva diferențe. Nici vorbă de vânturile necesare navelor pentru a purcede pe mare. Niciun cuvânt despre Troia. Icke elimină datele istorice susceptibile de a contextualiza, interesat exclusiv de tragedia omului politic obligat să urmeze binele Cetății în pofida celui individual, în Grecia antică sau astăzi, după cum subliniază interviul în fața camerei. Filmat de același actor din rolul lui Calchas, Agamemnon își mărturisește credința la TV. Toate succesele au venit datorită ei: „Cred că există ceva mai mare ca noi: o ordine deasupra noastră”.

Actualizarea nu diminuează cu nimic tragedia personală, căci profeția sună la fel: „prețul e copilul”. În ciuda zgomotului produs de mass media și a bruiajelor populiste încasate de conducător („Primesc scrisori de la oameni care cred că sunt diabolic”), prioritar rămâne sacrificiul. Incredibilă prin acuitatea nuanțelor, a suferinței conținute, fără urmă de exagerare, interpretarea lui Mircea Postelnicu subliniază apăsarea responsabilității și dezechilibrul produs de datorie versus familie. „Nu sunt aici ca să fiu popular”, spune Agamemnon, exemplu de maturitate pentru societatea de azi, conștient de devalorizarea discursului public în epoca post-adevărului, o cantitate enormă de cuvinte goale urmate de „prea puține acțiuni”.

Elena Popa

Semnele actualizării – luminile proiectate la început (lighting design Costi Baciu), interviurile în fața camerei – rămân, pe tot parcursul montării lui Vlad Bălan, suficient de subtile încât să nu disturbe sensul general al dezbaterii. Tot într-un interviu TV, înainte de întoarcerea de la război a gloriosului Agamemnon, Clitemnestra amintește, în termeni moderni, de fake-news. Aceeași maturitate se citește și în discursul reginei: „fiecare ne raportăm la acest război dintr-o perspectivă diferită”. Cu omenie, Clitemnestra aduce tributul celor care nu s-au mai întors acasă. „Vă jelim pierderea și vă onorăm sacrificiul”, va spune regina. Pietate sau disimulare politică? Nu intenția contează, ci sensul, căci războiul înseamnă suferință, sacrificiu, anularea libertăților personale în favoarea binelui comun.

Binele comun în detrimentul celui individual

Mircea Postelnicu

Tragedia din familie va fi cu atât mai tulburătoare cu cât conducătorul Cetății, Agamemnon, nu este, precum predecesorul lui antic, nici îngâmfat, nici avid de putere. Nici urmă de hybris. Dimpotrivă, un conducător responsabil în care poziția sa oficială, de apărător al tuturor, intră în conflict cu datoria de a-și proteja familia. Agamemnon este un tată rezonabil într-o familie ca oricare alta. Una în care adolescenta rebelă Electra, amendată că întârzie la masă, îi aruncă mamei priviri dușmănoase, dar profită de simpatia tatălui pentru a se dedulci la vin. În legătura ei cu Oreste, nu totdeauna deslușită, predomină complicitatea. Alături de fratele său, produce tensiune prin disidență când mută, când fățișă. Prin asemenea detalii minuscule, care se scurg într-o clipă, prin personalitatea diferită a fiecăruia dintre cei trei copii, sugerată din câteva linii, regizorul Vlad Bălan creionează relații de familie ușor recognoscibile. Dar copila care aduce bucurie tuturor, în rochița sa galbenă ca o rază de soare, este micuța Iphigenia. Ea reprezintă dulceața vieții pentru ambii părinți. Ea este cea care pune în evidență umanitatea cuplului regal. Și este meritul regiei de a fi accentuat în prima parte modul în care Iphigenia apare ca lumina vieții lor (Ilinca Timofte, inocența per se), pentru ca publicul să discearnă adevărata dimensiune a tragediei după sacrificarea ei. Astfel va fi mai ușor de înțeles forța viscerală cu care mama o va răzbuna.

Iustin Apreotesei, Elena Popa și Ilinca Timofte

Dulceața fetiței, cel mai puternic liant al familiei, cea îndurerată de soarta căprioarei sacrificate pentru hrana oamenilor, explică durerea trăită de fiecare membru în felul său propriu. Cea mai puternică va fi a Clitemnestrei. Elena Popa este de-a dreptul serafică – atât de suavă și de tandră –, în relația cu Iphigenia cea mică. Spectacolul câștigă deopotrivă excelență și consistență prin apariția acestei actrițe cu fibră de tragediană. Robert Icke o desprinde inteligent pe Clitemnestra de stereotipul soției vindicative și adulterine, denunțând, în pledoaria feministă din final, prejudecățile istorice conform cărora femeia este vinovată de orice. Registrele atât de diferite prin care Elena Popa reproduce straturile identității personajului sunt în aceeași măsură limpezi și nuanțate: mamă în legătura atât de suavă cu fetița sa; apărătoarea liberului arbitru în fața ordinii divine care dictează despărțirea de copil; regina respinsă și înșelată care încearcă totuși să-și înțeleagă soțul; femeia sobră, cea a datoriei politice de la televizor; apoi, cea plină de omenie față de cei care i-au pierdut pe cei dragi; criminala furioasă care nu-i va ierta niciodată lui Agamemnon infanticidul; mai târziu, văduva complet dezabuzată și dezamăgită de mediocrul înlocuitor al ilustrului său soț. Pentru fiecare dintre aceste fațete Elena Popa găsește un alt registru.

Încredere în ordinea supramundană sau liber arbitru?

Elena Popa și Mircea Postelnicu

Credinciosului Agamemnon, în fața căruia ordinea divină este inexpugnabilă, drept pentru care cerșește un mesaj divin, însăși Iphigenia îi va înmâna răspunsul: „Ucide-ți copilul”. În apărarea fiicei sale, Clitemnestra aduce în discuție liberul arbitru. Semnelor ce parvin din acea ordine supramundană, cu istoriile sale ciclice, pline de cruzime, care dictează destinul indivizilor și al comunităților, Clitemnestra le opune rațiunea și libertatea de a alege: „Lucrurile nu se întâmplă. Le facem noi să se întâmple”, contraargumentează ea. Textul subliniază modern tensiunea dintre cele două convingeri care intră în contradicție, infailibilitatea zeului sau liberul arbitru, fără a neglija tușa psihologică. Atunci când Clitemnestra o interoghează pe Electra: „Credeai în zeul de deasupra ta? Credeai pentru că e adevărul sau pentru că ți-e frică?”, aceasta îi răspunde fără a clipi: „Care-i diferența?”.

Emanuel Becheru și Mircea Postelnicu

Actualizarea subtilă pe care o fac Robert Icke și, pe urmele lui, Vlad Bălan nu ține de costume contemporane sau de alte tehnici prea bine cunoscute, ci de accentul pus pe umanitate și blândețe. Nu paradigma puterii, cu toate semnele aferente, fanfaronadă militară, machism etc., predomină în comportamentul bărbaților Cetății, ci o doză de omenie și chiar de tandrețe. Când Menelau, fratele lui Agamemnon, parte din familie, vine ca sol al comunității pentru a-l convinge pe conducător să-și omoare fiica, să pună țara înaintea familiei, demonstrându-i câte alte mii de pierderi ar urma dacă Agamemnon refuză, o face cu enormă compasiune. Emanuel Becheru se așază în tripleta interpretărilor de excepție din acest spectacol. Personajul său își expune pledoaria cu răbdare și înțelegere pentru durerea fratelui. Bunătatea sa este dincolo de orice dubiu, ca și responsabilitatea față de Cetate (fețele de soldați sunt fețe de tați și de fii, îi amintește el). Regizorul Vlad Bălan sporește efectul tragic tocmai prin îndepărtarea brutalității, prin infuzia de omenie în personajul lui Menelau, ca și de înțelegere mai adâncă, dincolo de primul nivel al furiei, în personajul Clitemnestrei. Dar, oricât respect ar avea pentru menirea soțului său și pentru binele comunității, mama nu poate înțelege necesitatea sacrificiului. Pledoaria Clitemnestrei, forță a disperării materne, Elena Popa o va rosti pe un ton conținut, deloc patetic, deloc isteric, la limita dintre rațional și groaza de a-și pierde fetița, carne din carnea ei. Mama cerșește viața copilului, încearcă totul, amintește de problemele cuplului, de refuzul intimității din partea lui Agamemnon, de faptul că o înșeală. Apoi își imploră soțul sărutându-i mâinile. Tensiunea este electrizantă.

Scena în care Agamemnon își sacrifică copilul cu un cocktail aseptic de medicamente este de o intensitate extremă. Tatăl se agață de orice fir pentru a se împotrivi („Poate profeția nu e adevărată?”), gata să-și dea demisia pentru a-și salva fetița. Se hotărăște și se răzgândește până în ultimul moment. Jucând pe muchii fine, Mircea Postelnicu este absolut magistral în aceste momente. Nici vorbă de încrezutul erou din Iliada, nici vorbă de marele general plin de glorie! Agamemnon e doar un tată care vorbește plin de duioșie, încercând cu toate puterile să-și disimuleze durerea ca să nu o sperie pe micuță. O ține în brațe, o mângâie, o asigură de lipsa pericolului, o încurajează. Apoi, când ireparabilul se va fi produs, cutremurat, își neagă hotărârea, vrând să o readucă la viață. Iar Clitemnestra, cu jucăria fetiței în mână, împietrește. Lipsită de vlagă, cu ultimele puteri, va încerca, totuși, să-și înțeleagă soțul. Însă moartea Iphigeniei va nimici o parte din fiecare părinte iar echilibrul individual, ca și al cuplului, va fi rupt pentru totdeauna. Agamemnon se va întoarce de la război profund marcat, cu reacții incoerente în discursul public: țipă, râde, o prezintă pe Casandra cea nebună, care tremură spasmodic (cu adevărat expresivă Cristina Ciulei). După uciderea vindicativă a celor doi, cu sete și mult sânge, percepută de Clitemnestra ca reparație morală, regina revine la teoria rațiunii și a liberului-arbitru versus destin insurmontabil: „Nu e biologie. Nu e destin. E echilibru”. „Casa asta e în ordine, o dată pentru totdeauna”, conchide ucigașa.

Cristina Ciulei și Macrina Bârlădeanu

Ordinea se vede și în spațiile bine delimitate în decorul Andradei Chiriac, modern, supraetajat, dar fluid, cu diferite niveluri. Jos, masa familiei și trapa în care Clitemnestra îi va arunca pe Agamemnon și pe Casandra după baia de sînge; în stânga, ședințele de psihoterapie ale lui Oreste; sus, dormitorul și baia doar sugerată, dar și locul în care apare mesagerul divinității, oricare ar fi numele acesteia.

Cătălina Eșanu și Bogdan Ifodi

Prima parte (în care Robert Icke a actualizat fără a se îndepărta prea mult de povestea lui Eschil), de o tensiune incandescentă, cu legăturile de familie, cu relația subtil creionată între cei doi soți, respect și dragoste din partea Clitemnestrei – respect, dar respingere din partea lui Agamemnon, cu tragedia și disperarea opțiunii pentru infanticid, cu dragostea amândurora pentru fetița sacrificată spre binele Cetății, este de o calitate rară. Unul dintre cele mai bune fragmente din teatrul românesc văzute în ultimul timp. A doua parte deplasează accentul pe copiii rămași, Oreste și Electra, de fapt, doar pe unul, căci, cum vom afla din anamneza pe care psihoterapeuta i-o face lui Oreste (poate singurul clișeu cusut cu ață albă în piesa lui Icke), Electra nu a existat niciodată. Robert Icke internalizează anticele Erinii, forțe oarbe ale răzbunării, care cer crimă pentru crimă, în mintea lui Oreste. Sora atât de hotărâtă să ducă până la capăt răzbunarea împotriva mamei în tragedia lui Eschil, Electra, este doar dedublarea ucigașă din mintea bolnavă a lui Oreste. Televizorul cu purici din spatele lui, coloana sonoră angoasantă, cu respirația în fundal (sound design Adrian Piciorea), abulia și imposibilitatea de a pune cap la cap fragmentele de amintiri disparate (convingător redate de Bogdan Ifodi), toate contribuie la tabloul deraierii psihice a tânărului. Dacă personajul Oreste reproduce lungul drum al anamnezei, de la replica psihoterapeutei, „Spune-mi cum a început”, la conștientizarea propriei crime, Electra reprezintă dublul său vindicativ și furia matricidului. În rolul Electrei, Macrina Bârlădeanu încarnează simbolic Eriniile, enumeră șirul de crime din ciclul Atrizilor, este patetic-tragică, țipă, râde, acuză cu mânie. Dialogurile lui Oreste cu Electra despre justiția necesară au doar rolul de a convinge cealaltă jumătate a lui să comită matricidul. Și, desigur, să-l omoare pe Egist, în interpretarea aceluiași Mircea Postelnicu, acum într-un registru cu totul diferit, de substitut mediocru, fără strălucire al lui Agamemnon. În această nouă relație, Elena Popa schimbă și ea nuanțele, Clitemnestra, nemulțumită de partenerul său actual, apărând mult mai superficială decât vechea regină.

Bogdan Ifodi