„Elle” de Verhoeven, filmul pe care Buñuel n-a avut cum să-l facă

Print Friendly, PDF & Email
Film | Autor: Nicu Ilie | 27 noiembrie 2016 |

Elle (2016)

2h 10min | Drama, Thriller | Franța

 

 

 

Regia: Paul Verhoeven

Scenariul: David Birke,
după un roman de Philippe Djian

Distribuția: Isabelle Huppert, Anne Consigny,
Christian Berkel, Laurent Lafitte,
Charles Berling, Virginie Efira,
Judith Magre, Jonas Bloquet, Alice Isaaz,
Vimala Pons, Arthur Mazet, Lucas Prisor

 

 

„Ești liber să faci tot ce nu dăunează libertății celuilalt” era definiția iluministă a libertății. Dar ce te faci când libertatea e un fapt, când ea s-a realizat aproape integral și tot ce a mai rămas dezirabil e dorința însăși? Și ce faci când dorințele tale se pot realiza numai în defavoarea dorințelor celuilalt?

 

Pe urmele lui Philippe Djian, autorul cărții de la care a pornit scenariul, filmul lui Paul Verhoeven explorează mecanismul dorinței - și a tuturor speciilor ei, dorința de putere, dorința de a face bine, dorința de răzbunare, dorința de a avea, pofta, dorința de a fi dorit și altele. 

„Elle” începe cu scena unui viol. „Cred că am fost violată”, spune protagonista, câteva scene mai târziu, când vorbește prietenilor ei și fostului soț despre ce i s-a întâmplat. Poliția nu apare în film - nici în legătură cu violul, nici în cazul unui grav accident auto, pe la jumătatea filmului. Scenariul nu lasă nimic să se interpună - iar poliția, reprezentant al statului, ca autoritate obiectivă, ar fi fost într-un asemenea film un intrus - în jocul liber al indivizilor: rude, prieteni, vecini, colegi de muncă. 

Filmul e un thriller - pentru că asta știe Verhoeven să facă -, dar miza lui nu e de a demasca vinovații, ci de a portretiza culpa ca joc liber al interpretării faptelor de către indivizi. Regizorul nu e preocupat niciun moment să facă dreptate, ci doar să reechilibreze raporturile de forță (și pe cele de slăbiciune) dintre protagoniști.

Este, în bună măsură, ceea ce a încercat să facă Luis Buñuel în ultimele decenii de creație, de la „Viridiana” și „Tinerica”, în anii 1960, la „Belle du jour”, „Farmecul discret al burgheziei” sau „Acest obscur obiect al dorinței”. Însă cinematografia de atunci nu îi punea la dispoziție regizorului suficiente elemente de limbaj pentru a construi finețea necesară unui asemenea discurs. Repertoriul strict al unghiurilor, mișcărilor de cameră, ritualul montajului, o anumită fragilitate a compartimentelor scenariului, limita existentă a filmului de a colabora cu celelalte arte, toate acestea au dispărut abia după apariția epocii digitale, în anii 1990. Cu aceste limitări, filmele lui Buñuel reușiseră să marcheze subordonarea individului față de dorințele sale, dar se păstrau la nivel de ilustrație, nu reușeau cu adevărat să pătrundă în interiorul tulbure al personajului. Asta reușește acest film al lui Verhoeven. 

Tot în relație cu filmele lui Buñuel trebuie interpretat și substratul catolic al filmului, referințele la religie având un impact dramatic redus, dar sunt aproape permanente. 

Regizorul olandez, care a cunoscut consacrarea în Statele Unite, este un excelent dirijor ce stăpânește toate mijloacele de expresie ale cinematografiei - pe cele noi, la fel ca și pe cele vechi. Ce i se poate reproșa este un anume cameleonism artistic ce îl face să nu se distanțeze suficient de Bunuel - aici, de Hitchcock, Altman și Coppola în alte filme. 

Performanța regizorală este însă notabilă, la fel ca și jocul actorilor, în frunte cu Isabelle Huppert. Ea nu a fost prima opțiune a regizorului, care inițial a vrut să turneze filmul în America. Nu a găsit însă actiță pentru rolul titular (pe listă s-au aflat Nicole Kidman, Diane Lane, Julianne Moore, Cate Blanchett și Kate Winslet) și a trebuit să mute producția în Franța. În noul context, alegerea în rol a lui Isabelle Hupperte era logică, recomandată fiind de numeroasele ei roluri în care explorează în maniere nonconformiste raporturile dintre ego și morală: „Pianista”, „Ma mère”, „My Little Princess”. 

Filmul „Elle” reușește să creeze de la un capăt la altul o neliniște și o tensiune permanentă. Nu este un film cu crime, deși crimele nu lipsesc. Angoasa vine din personaje, din dorințele lor, din cenzura acestora, din dezinteresul față de obiectul dorinței realizate, din nevoia permanentă de a crește miza. 

Filmul a primit nominalizări la Cannes și la Academia filmului european și are șansa lui la Oscarul pentru film străin. 

Filmografie reprezentativă Paul Verhoeven

1985 - Flesh+Blood 
1987 - RoboCop 
1990 - Total Recall 
1992 - Basic Instinct 
1997 - Infanteria stelara 
2000 - Hollow Man 
2006 - Cartea neagră (Zwartboek)
2016 - Elle

Critica de film

Ancuța Proca în Dilema:

Suspansul nu se acumulează din indiciile importante pentru descoperirea agresorului (pe care Michèle le întîlnește și care continuă să apară, dar pe care pare să le ignore sau să le reprime), ci din așteptarea spectatorului ca armura ei de femeie indestructibilă şi elegantă să se fisureze și din faptul că filmul pare să o amîne, urmărind-o în continuare manifestîndu-se ca și cum nu s-ar fi petrecut nimic. citește tot articolul