Eva Sîrbu în „Mica hoinăreală prin road movie-ul românesc”:

Cursa poate fi socotit un „road movie” în adevăratul înţeles al termenului. Acţiunea se „desfăşoară” chiar pe drum, într-un trailer, condus de doi şoferi prieteni, care transportă o piesă grea, un mamut de agregat, dar şi o tânără femeie pornită în căutarea soţului pierdut — în fapt, adevărata „piesă grea” a transportului. Este o cursă de serviciu pe care timpul călătoriei o transformă într-o cursă de viaţă, dar şi într-o cursă a vieţii, o capcană pe care viaţa o întinde celor doi şoferi prieteni sensibili, în egală măsură, la farmecele pasagerei lor. O „cursă” care primejduieşte nu doar transportul, dar şi o prietenie. Timpul călătoriei, egal cu timpul filmului, devine astfel un timp al cunoaşterii de sine şi de celălalt şi, în cele din urmă, al limpezirii relaţiilor. (link)

Mircea Dumitrescu:

Cursa poate fi considerat primul film de după război care smulge masca idilizării, a denaturării, a confecţionării, a frivolităţii. De fapt, toate filmele lui Daneliuc, cu excepţia lui Glissando, izbesc prin structura lor de documentar, de reportaj. La o primă vedere, ele par destinate unei audienţe locale şi imediate, trecătoare. Însă prin forţa expresiei şi a compoziţiei, detaliul, concretul, localul, reuşesc să transceandă către sensuri profunde, să se deschidă unei largi audienţe. (link)

Andrei Crețulescu în articolul „Ce salvăm din filmul românesc ante-1989? – Cursa, Probă de microfon, Croaziera”:

În Cursa (debutul din 1975), un soi de Cuţitul în apă juxtapus până la absurd pe scheletul Salariului groazei, Albulescu se joacă de-a Dumnezeu cu glas tare — până la finalul cathartic habar n-ai nebun, dacă-i o brută sau dacă-i un strigoi (probabil toate trei la un loc) —, iar regizorul însuşi apare în debut pe post, de reporter cu aptitudini de... regizor, anunţând, într-un generic pe cât de antologie, pe atât de „godardian”, obsesia pentru înregistrare/ supraveghere care va deveni tema celui mai titrat film din carieră.

Călin Căliman:

„Mă interesează – mărturisea regizorul în anii primelor sale filme – un cinematograf mai social”, în care să fie propulsată în prim-plan „relația individului cu mediul, cu societatea, cu el însuși, cu perechea”. Un astfel de film este Cursa. (...)  „Cursa” acestei metamorfoze sufletești nu ține de experiențe tranșante de viață, sau, altfel spus, poate că micile întâmplări ale cotidianului (survenite în relația individului „cu el însuși”, cu „perechea”) dobândesc semnificația unor experiențe tranșante de viață. (link)