Nu-i simplu să tragi linia după ce ai văzut filmul „Bacalaureat” al lui Cristian Mungiu. Sau: e mult prea simplu. Construit în filigran, filmul permite doar rezumate brutale, care duc fie în zona laxă a zicerilor de pe citatepedia, fie în zona încruntată a știrilor de scroll. Din sala de cinema ieși cu impresii puternice, cu gânduri, cu replici, cu interpretări. Dar toate acestea se pierd când încerci să rezumi la o singură propoziție care să spună unui prieten ce e cu filmul ăsta. De vină e mâzga vieții de zi cu zi, în care micile și nu chiar micile compromisuri sunt prezente permanent în câmpul nostru vizual și ajung fie să treacă prin sita atenției, fie să se agațe în năvodul revoltei.

Scurtă narațiune a narațiunii

Atenție! Prezentarea include intriga filmului.

[text compilat de pe siteul oficial al filmului și de pe pagina filmului pe siteul festivalului de la Cannes:]

Romeo Aldea (49), e doctor într-un mic oraș de provincie și și-a educat singurul copil, pe Eliza, cu ideea că, odată ce va termina liceul, va pleca să studieze și, poate, să se stabilească în străinătate. Planul lui e pe cale să se împlinească, Eliza tocmai a primit o bursă să studieze psihologia în Anglia. Mai trebuie doar să-și ia bacalaureatul, o formalitate pentru o elevă așa de bună cum este ea. Însă, cu o zi înaintea bacalaureatului, fata este victima unui atac care îi poate compromite examenul. Acum Romeo trebuie să ia o decizie. Există căi prin care situația poate fi rezolvată, dar acestea vin în contradicție cu principiile pe care, ca tată, i le-a oferit fiicei sale.

Există o discreție în filmele lui Mungiu - un complex joc narativ bazat pe o falsă autocenzură - care face ca subiectele să fie prezentate publicului în formule estompate, în tonuri minore, sub un pretins calm. Tensiunile sunt însă acolo, evidente în mici observații, capete de replică, intonații, accidente narative, mișcări de cameră, cadre juxtapuse. Mungiu creează astfel - în completă opoziție cu cadrul domestic al scenelor sale - un univers apăsător, dens, o amenințare subterană, greu precizabilă. Tehnica este cu atât mai folosită în acest film care, pe alocuri, utilizează chiar instrumentele thrillerului. 

Cum transformă Mungiu banalitatea în amenințare? Și de ce o face? Și de ce nu e nepotrivit să o facă? 

Dacă Dumnezeu a murit în secolul 19, „le bon citoyen” a murit în secolul următor. Degrevat de spaima pedepsei divine și de teroarea justiției arbitrare, cetățeanul secolului 20 a găsit din ce în ce mai mici resurse morale și din ce în ce mai multe alibiuri pentru egoismul său, chiar și atunci când ia forme antisociale. Ce altceva este corupția și traficul de influență? Banalitatea vânată de Mungiu este exact acest cocktail de impulsuri vitale, reminiscențe morale, instincte sociale, căutări idealiste, mecanisme culturale și ideologii pragmatice. Oamenii lui Mungiu nu sunt dincolo de bine și de rău, pentru că nu au resursele de a fi, dar customizează conceptul de bine până ce acesta le asigură confortul necesar pentru orice acțiune cred ei că e dezirabilă sau utilă. Așa s-a întâmplat în „4,3,2” (sar peste „După dealuri”), așa și în „Bacalaureat”.

Un tată și-a investit viața în fiica sa. A vrut să plece din țară, n-a plecat. A vrut să schimbe țara și comunitatea, n-a făcut-o. A vrut să-și părăsească soția, nu a părăsit-o. Copilului i se oferă o viață instant: cea pe care părinții săi n-au trăit-o. Dopat cu meditații și crescut într-un mediu artificial (o familie de fațadă, păstrată doar pentru a-i crea copilului încredere în sine), fiicei nu i se mai dă ocazia de a fi ea însăși, nici măcar de a afla cine este, ci doar oportunități și misiuni. A dispărut ideea copilului-sprijin la bătrânețe, dar ea a fost înlocuită cu una prin care copilul devine un interpus prin care poți să-ți trăiești viața pe care ți-ai dorit-o. „Ia viața mea și du-te!”.

Poate că simbolul bacalaureatului, ca test de maturitate, e brutal prin simplitate prin semnificațiile mult prea directe. Poate că e de două ori brutal, prin conotațiile publice din ultimii ani, când a căpătat o dublă etichetă de „corupție” și de „eșec”. Poate acțiunea filmului se putea petrece cu o lună înainte de examen sau trei luni mai târziu. Poate că filmul se putea numi altfel (s-a și numit, în draft, „Fotografii de familie”). Dar există momente ce involuntar sunt asociate examenului sau testului de maturitate, când copilul e scos din coconul familial (în care forme de Moș Crăciun sunt perpetuate cât se poate de mult) și confruntat cu banalitatea frustrantă, a-nomică (fără respect de legi și valori), anxioasă prin impredictibilitate. Și, în asemenea momente, fațadele se prăbușesc și dezvăluie micile și marile falsuri pe care erau construite. 

„Bacalaureat” e o distopie morală. Înarmat cu justificări de cele mai colorate feluri, fiecare personaj din film, de la primul la ultimul, are moduri de a adapta idei și principii astfel încât să-și obțină el zone de confort. La urma urmelor, fără principii nu se poate, dar nici cu ele nu poți.

Însă „Bacalaureat” nu e și o distopie socială. Indivizii, toți, privesc lumea prin ecranul deformat al interesului propriu, dar toate personajele au forme de altruism. Nu lipsa de umanitate e problema, ci doar proasta înțelegere a acesteia.

Filmul a plăcut în străinătate și a displăcut în țară. O parte a celor ce au scris despre „Bacalaureat” în România par nemulțumiți că Noul val românesc nu cumpără licențe Marvel. O altă parte ține cu tot dinadinsul să continue viața și opera cenzurii național-comuniste. Însă, că au scris sau nu, „Bacalaureat” e un film greu pentru spectatorii români. Subiectul, în banalitatea lui, e mult prea apropiat de toți cei din sală. Și, pe drept cuvânt, ce chatarsis poți trăi când știi că la final lumile se aprind în sală, dar tu ieși în stradă în miezul subiectului lui Mungiu?

BACALAUREAT / GRADUATION, 2016

2h 8min

Scenariul şi regia:
Cristian Mungiu

Actori:
Adrian Titieni, Maria Drăguş, Lia Bugnar, Mălina Manovici, Vlad Ivanov, Rareş Andrici.

Imaginea:
Tudor Vladimir Panduru

Scenografia:
Simona Pădureţu

Montaj imagine şi sunet:
Mircea Olteanu

Director de film:
Adrian Moroca

Producător executiv:
Tudor Reu

O producţie Mobra Films cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei și Eurimages, cu participarea Canal+, France Télévisions, Ciné+, Wild Bunch, cu contribuţia Orange România, Catena, Carlsberg, Groupama Asigurări. Co-producători: Why Not Productions, Les Films du Fleuve, France 3 Cinéma. O coproducţie România-Franţa-Belgia.

Premii:
Cel mai bun regizor - Cannes 2016
(ex-aequo cu Olivier Assayas, „Personal Shopper”)

Nominalizare la Palme d'Or
(premiul a fost câștigat de „I, Daniel Blake”, r.: Ken Loach)

Cristian Mungiu într-un interviu Agerpres

AGERPRES: Denumirea "Bacalaureat" și ideea generală a filmului au apărut după ce a început să fie mediatizat subiectul bacalaureatului în ultimii ani sau este o temă care ține de imigrație, de dorința de a-ți trimite copilul la o viață mai bună, în străinătate?
Cristian Mungiu: Sunt multe lucruri legate. Eu citesc foarte multă presă, pentru că am lucrat în presă și e un fel de a mă informa în permanență. Și am așa niște foldere cu subiecte pe diferite teme. Și aveam un subiect de învățământ, de educație, cu foarte multe subiecte și povești din presă despre bacalaureat, și un altul despre corupție și altul despre familie. Și într-o bună zi, gândindu-mă că niciuna dintre poveștile alea nu era suficient de puternică în sine, am avut ideea de a încerca să le intersectez și intersectându-le mi s-a părut că pot să găsesc niște legături între ele și să ating toate subiectele astea.

Receptare

Cronici din presa internațională

 

Eugenia Vodă

Adevărul

Un film realist, cu ochii larg deschişi spre România profundă şi câteva din problemele ei: corupţie şi educaţie, dezamagire si ratare, compromis si supravietuire, plus ceea ce Mungiu numea, la conferinta de presă, «o anxietate foarte prezentă în societatea româneasca »... Plus obsesia evadarii «intr-o lume normala» in care, suna o alta replica din film,  «daca esti bun nu trebuie sa ai relatii». E vorba şi despre raportul dintre generaţii ; personajul  medicului chirurg jucat cu o intensitate rece de Adrian Titieni le spune procurorilor ca i-ar ruga «să lăsăm copiii in pace» …, doar că, sugereaza filmul, copiii sunt, vrând nevrând, dureros implicaţi (...)
Deşi stilul regizoral e unul sobru si introvertit, la conferinta de presă o tânară jurnalista din Georgia a spus că a plâns tot filmul ! Pentru ca temele sunt, iată, universale !  Ceea ce explică, pe lânga cota lui Mungiu, şi faptul că acest Bacalaureat s-a vândut deja în peste 30 de ţări, numai pe baza de scenariu.

(Citește mai mult: adev.ro/o7gxeu)

 

 

 

Vintilă Mihăilescu

Dilema veche

NU am văzut un film despre corupție. Am impresia că această grilă de lectură este mai degrabă obsesia din ochii noștri decît alegerea din privirea regizorului. Dar dacă nu despre corupție este vorba, atunci despre ce? Păi, despre viață! Banal, știu, dacă nu de-a dreptul penibil. Și totuși, despre asta e vorba: d’ale vieții, locale și globale în același timp. D’ale vieții de familie, (...) cu tripticul său domestic destul de românesc, alcătuit din grijă, îngrijorare și a îngriji, în care se concentrează cea mai mare parte a mizelor, înfăptuirilor și înfrîngerilor personale, de parcă tot restul lumii nu face decît să graviteze în jurul acestui axis mundi. Un triptic care funcționează însă în gol... (...) 
Și corupția chiar nu există în film? Ba da, din plin, dar este doar un ingredient din ceva mult mai cuprinzător și puternic: deruta. Unii se știu pierduți și nu mai nădăjduiesc decît să se mîntuiască prin copil (mama), alții au vrut să salveze copilul și s-au pierdut (tatăl), iar alții au renunțat să mai caute o ieșire (polițistul).
(Bacalaureatul părinţilor)