Moartea domnului Lăzărescu (2005) – gratuit online

Laurențiu Bratan în „22”:

E rar ca un film de 2 ore si jumatate sa te tina atât de bine si sa nu simti cum trece timpul. E o stiinta pe care putini cineasti o au, iar la Cristi Puiu vine fara nici un efort. La fel cum, fara nici un efort, fara nici o opinteala, cu o naturalete extraordinara, se regasesc actorii în pielea personajelor. Luminita Gheorghiu face un rol de exceptie, e comparabila cu Giulietta Masina din filmele timpurii ale lui Fellini (La Strada). La fel Ion Fiscuteanu, doar ca de la un punct încolo rolul lui are tot mai putine replici. De asemenea, toate personajele secundare sunt firesti, chiar si atunci când apar pe ecran doar câteva secunde. În sfârsit, finalul e unul din cele mai bune vazute în cinema de mult timp încoace. E la fel de natural ca tot restul filmului, aruncându-l putin într-o zona de ciné-vérité. Intregeste un parcurs, rotunjeste un film care se ridica deasupra a 99% din creatia româneasca din toate timpurile. citește tot articolul

Dave Calhoun în Time Out:

Puterea uriașă, meditativă a filmului lui Puiu constă în faptul că în timp ce noi, spectatorii, suntem atotștiutori, domnul Lăzărescu însuși nu știe nimic despre soarta sa iminentă. Moare, mormăind și delirând despre familia sa, dureri de cap și calmante, nici măcar în compania unor străini, ci singur pe o targă de spital, gol și cu capul ras pentru operație. Puiu nu are o ploaie de gloanțe, despărțiri lacrimogene, eforturi isterice de resuscitare sau flashback-uri sentimentale; aceasta e moartea, așa cum rareori ne-o arată filmul: credibilă. citește tot articolul

Magda Mihăilescu în Gândul:

Viaţa domnului Lăzărescu cea pe care o ştim noi, bărbat “mergând pe 63 de ani”, ar putea să încapă într-un mic inventar, ocupat de numai câteva cifre: un apartament cu două camere, trei pisici bătrâne, o nevastă moartă, o fiică plecată în Canada, o soră aflată în altă parte a ţării, doi vecini şi şase spitale pe la care va fi plimbat într-o sâmbătă, din seară până către zorii pe care nu avea să-i mai apuce. Moartea domnului Lăzărescu, cea pe care o vedem (“moartea la lucru”), ar putea să încapă în timpul ce se întinde între cele două coperţi muzicale, cântecele Margaretei Pâslaru “Cum e oare” şi “În apa mării”. Ca şi cum cineva ar deschide radioul, ar da peste un şlagăr, şi-ar vedea de treburi, pe ici, pe colo, şi s-ar întoarce când recitalul s-a încheiat. În tot acest răstimp, s-a stins un om. citește tot articolul

Iulia Blaga în „România liberă”:

Sunt convinsă că Cristi Puiu se teme de întâlnirea filmului său, Moartea domnului Lăzărescu, cu publicul din România. De aceea probabil a fost schimbat şi afişul filmului, aşa cum arăta el la Cannes. De la excelenta fotografie a celor trei pisici ale eroului cocoţate pe o targă de spital, cu o tristă pătură maro, cu o tristă faianţă verde pe fundal, s-a trecut la o fotografie (aparent) veselă, inspirată poate din Les invasions barbares. Domnul Lăzărescu e acum înconjurat de toate personajele care zâmbesc colorat, făcându-ne semne cu mâna. Ambele afişe sunt reuşite, dar al doilea trimite mai sigur la ceea ce-şi propunea Puiu încă de la Marfa şi banii - să facă cinema pursânge, nu filme realiste, să măsoare infinitul milimetru dintre felia de viaţă şi artă. Şi atunci, acest afiş ne spune clar: "Acesta e doar un film. Nu este realitatea. Aici nu moare nimeni". citește tot articolul pe aarc.ro