Once upon a time…

Deși titlul te trimite cu gândul la o poveste, Once Upon... nu are deloc structura narativă a unei povești, fiindcă îl aruncă pe spectator în mijlocul unei situații care începe și se sfârșește în afara timpului delimitat cinematografic. În plus, nu conține elemente fantastice. Este mai degrabă o călătorie spirituală, transpusă ca o anchetă polițistă, în timpul căreia este căutat un cadavru și sunt descoperite mai multe lucruri decât se așteptau personajele înainte de a porni la drum. Nu este absolut nimic spectaculos în acest film de aproape două ore și jumătate, nici o tensiune la suprafață, ci totul are loc în straturile de adâncime ale psihicului celor care participă la anchetă. Ceylan reușește să le creeze stările aproape ca un pictor, ajutându-se de o imagine impecabilă, cu unghiuri de filmare care surprind înseși unghiurile sufletului uman, fără a recurge la muzică pentru a le sublinia sau potența.

Lumea din Once Upon... e o lume masculină. Figurile feminine care o traversează sunt discrete, mute, cuvintele și viețile lor sunt spuse de bărbați. Cu toate acestea, așa cum o spune unul dintre polițiști, motivul celor mai multe crime este o femeie, o poveste de amor. Aproape absentă, dar totodată cauză a acțiunii, femeia își răsfrânge umbra în viețile bărbaților, urmărindu-i și dincolo de moarte (ca în cazul soției procurorului).

Sunt multe de spus despre filmul acesta. Numai că, așa vizual cum este, filmul nu se lasă ușor pus în cuvinte.

Filmul lui Ceylan dezvăluie o altă fațetă a memorabilului decât aceea propusă de filmele americane. Evenimentul care schimbă viața cuiva nu are, cum spuneam, nimic spectaculos. Este un mărunt fapt de viață, un sâmbure minuscul care, în timp, încolțește și își înfige adânc rădăcinile în sufletul uman. Viața e un miracol care se poate încheia brusc, fără cauză. (Mintea medicului, croită după tiparele științifice, acceptă cu greu lipsa cauzalității.) E ca un măr care se desprinde brusc din copacul vieții, se rostogolește un timp, e luat de apele vieții și, la un moment dat, se oprește brusc, înțepenit în albia râului. Prin punerea aceasta metaforică în abis, Ceylan spune mai multe decât ar spune un existențialist chinuit de gândul vieții și al morții.