„În absolut toate proiectele mele am plecat de la teme documentate, pe care le-am dezvoltat ulterior cu instrumente asumate de ficțiune”
Interviu cu Gabriel Sandu, regizor și autor dramatic, realizat de Oana Cristea Grigorescu
Din 2019, Gabriel Sandu se dedică regiei după afirmarea în 2017 ca autor dramatic cu Tatăl meu, preotul, unul din primele texte pentru scenă care atacă în teatrul românesc tema LGBT+. Masteratul de scriere dramatică absolvit în 2017 la Universitatea de Arte Târgu-Mureș îi deschide drumul în teatru, o continuare firească a anilor de film ca adolescent și foarte tânăr actor, și apoi ai celor dedicați jurnalismului de investigație în care și-a descoperit și explorat interesul pentru ficțiune documentată. Gabriel Sandu (n.1988) aparține generației Y, prima desprinsă complet de regimul comunist, formată în deceniul tranziției, crescută cu noile tehnologii, o generație care integrează în spectacole genuri diverse și e interesată de explorarea performativă a subiectivității. Indiferent de instrumentele cu care se exprimă, dramaturgie, regie, film, etc., Gabriel Sandu propune în creațiile sale lectura lumii în afara canonului social acceptat. Interviul de acum e un nou episod în seria pe care v-o propun sub genericul „Portret al artistului la tinerețe”, o serie de dialoguri cu artiști tineri aflați în anii primelor confirmări. (Mai multe despre Gabriel Sandu: https://gabrielsandu.net/)
Oana Cristea Grigorescu: De la actorie la jurnalism, la dramaturgie și regie traseul tău artistic urmează un curs legat de transpunerea performativă a actualității în scenă. Declari în interviuri că știrile din ziare sunt sursa de inspirație pentru spectacolele tale. Cum te definești ca artist la intersecția genurilor?
Gabriel Sandu: Adevărul este că pasiunea asta a mea deopotrivă pentru mediul social în care existăm și în același timp pentru ficțiune, pentru fantezie, a existat mult înainte să am instrumentele să o conceptualizez. Scenariile mele sunt pline nu doar de întâmplări aflate de prin presă, documentate de mine sau de alții, ci sunt populate și de povești personale. Prietenii și colaboratorii apropiați spun că sunt un magnet pentru întâmplări ciudate, personaje bizare care apar de nicăieri pe drumul meu. Bine, cred că le și caut, ca să fiu sincer. Tind să ascult aproape pe oricine vrea să-mi povestească ceva, orice, și arareori regret că o fac. Cred că astfel de interacțiuni îmi facilitează accesul în lumi și contexte în care altfel nu aș ajunge niciodată, contexte care par complet absurde povestite la rece, dar care în teatru, în film, capătă altă dimensiune.
Mi-au folosit mult cei doi ani de presă, rigorile jurnalismului m-au ajutat să exersez o anumită măsură a lucrurilor, iar acum când scriu teatru, mă simt mult mai liber, mai neîncorsetat, scriu mult pe flow, o stare importantă pentru creație. Articolele mele din presă au căpătat uneori o amploare care m-a depășit și am învățat de unul singur că trebuia să iau decizii importante legate de modul în care redau informații delicate care ar putea afecta viețile anumitor oameni. Se aplică același lucru și la teatru/film, atunci când lucrezi cu subiecte care există sau au existat, cum mi se întâmplă adesea mie. Însă apetența mea pentru imaginație a ajuns să apese puțin cam tare pe modul în care practicam jurnalismul, există anumite limitări în jurnalismul bine făcut (și e foarte bine că e așa), iar mintea mea, în fiecare reportaj pe care îl făceam, era populată de întrebări care începeau cu dar ce-ar fi fost dacă… Astea nu sunt întrebări care se potrivesc în prea multe stiluri de jurnalism, sunt întrebări de ficțiune, deschid drumuri generate de ficțiune. De altfel eu nu am făcut până acum niciun proiect de teatru/film documentar per se (deși mi-ar plăcea la un moment dat, pe subiectul potrivit), în absolut toate proiectele mele am plecat de la teme documentate, pe care le-am dezvoltat ulterior cu instrumente asumate de ficțiune, din dorința de a mă dezvolta estetic în anumite direcții, de a mă simți liber stilistic.
Chiar și în filmul documentar despre viața și moartea Mihaelei Runceanu pe care-l scriu și regizez, produs de Monica Lăzurean-Gorgan (Manifest Film), introduc asumat camera de filmat în procesul de lucru în teatru, unde refacem ficțional momente din viața cântăreței, momente pe care le-am cercetat de-a lungul a trei ani de documentare (and counting). Încerc să redau memoriei Mihaelei Runceanu, moștenirii acesteia, viața de care a fost deposedată prin moartea ei violentă, prin reprezentarea de care a avut parte în presă ș.a.m.d. Sunt pasionat în ultimii ani de conceptul de ficțiune reparatorie, care adresează chestiuni injuste printr-o îndreptare simbolică. Cred că ficțiunea reparatorie e importantă, suntem cu toții victime ale propriilor ficțiuni sau ale ficțiunilor altora impuse asupra noastră oricum, așa că alegerea conștientă în ficțiune nu poate decât să ne facă bine. E un concept care mă emoționează și pe care-l voi explora în următoarele mele proiecte de teatru la care lucrez anul ăsta.
O.C.G.: Debutul cu Tatăl meu, preotul a contribuit la introducerea tematicii LGBTQ+ pe scenele românești. A urmat Iulia, biata de ea (marele premiu la concursul de dramaturgie de monodrame de la Bacău, 2018) și Uitasem, spectacolul de la Point, în care ai continuat explorarea dramaturgică și scenică a categoriilor sociale marginale, din perspectiva conservatorismului societății românești. Mă gândesc și la tema sexualității nenormate pe care o explorează spectacolul Trauma Kink de Mihaela Drăgan la Teatrul Dramaturgilor Români (2022), cea mai recentă premieră a ta într-un spectacol a cărui regie o semnezi. Cum au fost receptate la noi aceste teme și ce s-a schimbat de-a lungul ultimilor ani?
G.S.: Tatăl meu, preotul a venit acum cinci-șase ani într-un moment nevralgic, infamul referendum pentru familie, un demers total nenecesar și agresiv, dar care, cred că pe termen lung a avut și un efect pozitiv în sensul vizibilității unor situații care altfel ar fi fost ignorate. M-a agitat incredibil perioada aceea, însă a strâns și rândurile celor care au înțeles ce prostie fără frontiere și ce consum de resursă importantă a fost acel demers. Cred că mulți oameni adepți ai curentului „domnule, nu am nimic cu ei, dar să stea la ei acasă” au înțeles atunci de ce mișcarea PRIDE are sens. Referendumul ăla, într-o anumită măsură, a fost un accelerator. Acum e o situație bizară, iar memoria oamenilor e una scurtă, sunt confuzante vremurile: pe de o parte, există o acceptare mult mai ridicată a acestor subiecte, a sexualităților nenormate, însă pe de alta, mișcările de dreapta extremă se formează și ele cu repezeală și chiar și în spațiile tradițional aliate minorităților mai există când și când niște derapaje surprinzătoare, având în vedere istoria recentă. Pe de altă parte, da, instituțiile au devenit mai permisive cu astfel de subiecte, dar nici n-aș idealiza situația, în continuare discursul este extrem de retrograd în multe părți, chiar de-a dreptul ofensator, cu unica diferență că în 2023 poți să aduci pe scene publice teme care păreau de neimaginat în urmă cu zece ani – sau, mă rog, erau permise doar marilor regizori, canon, de regulă prezentate într-o manieră fetișizantă.
Tatăl meu, preotul
O.C.G.: Dușmănie de la Teatrelli (spectacol prezentat cu două distribuții, 2020 si 2021) atacă tema confruntării tinerei generații cu trecutul recent. Cum vezi raportul generației tinere cu lumea românească, cu transmiterea și negocierea valorile etice de la o generație la alta?
G.S.: E interesant, în Dușmănie există aceste două personaje din generații diferite, care spun fiecare tot felul de lucruri scandaloase despre „era” celuilalt și care mușcă unul din valorile celuilalt în lupta pentru dreptate, însă la finalul zilei, ce vrea fiecare este atenție, validare și iubire. Deci e interesant cum o aparentă luptă pentru etică, pentru stabilirea unui sens și discurs comun de clasă, stabilirea unor valori colective, are la bază nevoia de însemnătate și de iubire. Ce diferențiază personajele este timpul în care acestea s-au format, accesul pe care l-au avut și care le-a modificat percepția. Ce mi s-a părut cu adevărat interesant la proiectul ăsta este că deși m-aș fi așteptat ca cei mai receptivi să fie cei din generația mea, 30-40 de ani, nu a fost neapărat așa. Cei mai receptivi au fost tinerii și foarte tinerii, cei puțin peste 20 și cei peste 50, să zic. De altfel, spectacolul are multe review-uri pozitive, majoritatea fiind tot așa, de la cronicari foarte tineri sau maturi.
După prezentarea spectacolului în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu de anul trecut am avut discuții foarte interesante cu persoane de 20 și ceva de ani; la fel, și când se joacă la sediu, primesc mesaje pe net sau sunt abordat de tineri care-l văd și care se simt impulsionați de temă, de abordare, unii merg și de două-trei ori să-l vadă. La fel și feedback-ul celor peste 50 de ani a fost puternic, sunt cumva mirați că mă preocupa tema moștenirii comunismului, a Securității, a revoluției, deși nu am trăit vremurile alea. Cred că pe cei din generația mea, 30-40, tema spectacolului i-a pierdut puțin și pentru că au fost poate excesiv expuși la subiect.
Dușmănie
O.C.G.: Cea mai recentă premieră a ta e LUX de la Teatrul Regina Maria din Oradea (2022), din nou un spectacol pe care îl semnezi ca dramaturg și regizor. Revin câteva tipologii recurente în spectacolele tale, inspirate din relația tinerilor cu societatea, dar păstrezi unghiul de vedere subiectiv, chiar dacă se deschide cadrul de la individual la social. Ce te motivează să abordezi teme sensibile în spectacole?
G.S.: LUX este poate cel mai intim spectacol al meu de până acum, un show care abordează tema pierderii, a morții, teme grele și, având în vedere că a venit la capătul unei pandemii și în mijlocul unui război, am ținut mult să găsesc un limbaj teatral, o formulă care să nu te împovăreze ca spectator, ci să-ți dea spațiu de reflecție în emoție, poate chiar să te lase cu un mesaj pozitiv. Publicul tânăr înțeleg că primește îndeosebi bine spectacolul și mă bucur. În LUX am explorat un anumit tip de construcție vizuală, pe care o anunțasem mai timid și în Uitasem sau în Dușmănie, însă aici mi-am ales niște momente în care am abandonat logica realismului psihologic și am construit pasaje, atât la nivel de text, cât și la nivel de performativitate, care vin dintr-o zona a subconștientului, într-o logică a visului, dacă pot să spun așa. Sunt mândru de LUX și mi-aș dori mult ca spectacolul să fie văzut.
LUX
Focusul în LUX este pe pierderea la nivel personal și impactul asupra conștiinței fiecăruia, însă în corelație și dependent de contextul în care fiecare trăiește. Eu cred că orice spectacol are teme sociale, chiar dacă într-o pondere mai mare se poate axa pe trăirea individului, pe firul gândurilor și experiențelor sale, tema socială există intrinsec, pentru că acei oameni, personajele, dramele lor sunt influențate de societatea în care trăiesc, deci trăirile lor nu sunt în sine, în eter.
LUX
O.C.G.: La SAC@Malmaison semnezi o intervenție video performativă despre narcisism, EGOTRIP, care are la bază un demers documentar despre narcisism. De ce ai ales filmul ca mediu de expresie?
G.S.: Am vrut mereu să fac film, de altfel primele mele experiențe au fost cu camera, abia mai apoi cu teatrul; iubesc ambele medii de expresie, nu aș renunța la niciunul. Ce-mi oferă unul nu-mi oferă celălalt. Am stat destul de mult pe platouri de filmare, filmez de la 12 ani, cunosc bine ritmul diferitelor producții, de la reclame la filme de epocă, seriale sau lungmetraje mai mici sau mai mari, știu ce-nseamnă o producție la care totul e făcut în trei-patru oameni și am cărat cot la cot cu echipa echipament, dar știu cum e și cu producțiile unde e atâta lume încât simți că te sufoci.
Când am făcut în pandemie primul meu scurtmetraj Dislocat, pe care l-am prezentat anul trecut la TIFF, m-am simțit excelent. Interesul meu pentru încadraturi, lumină, decupaj, scenariu, direcții pentru actori, avea în sfârșit o logică, făcând propriul meu film și nu doar jucând în creațiile altora.
Legat de EGOTRIP, lucrarea video performativă pe care am prezentat-o la SAC@Malmaison, s-a întâmplat cumva natural să devină un proiect de film documentar cu elemente de reconstituire ficțională, pornind de la poveștile pe care le aflam. EGOTRIP vorbește despre un subiect care m-a preocupat foarte tare în ultimii ani: tulburarea de personalitate narcisică. După o experiență grea cu cineva care întrunea toate criteriile acestei tulburări, m-am întrebat cum e pentru alții și am început să răscolesc internetul. Apoi am invitat-o pe prietena mea psiholog Andreea Găzdaru care m-a însoțit în experiența asta și am disecat cât am reușit subiectul, am făcut interviuri, am primit testimoniale video de la oameni care au avut experiențe cu abuzul narcisic, iar pe baza acestora am scris patru instanțe ficționale de abuz narcisic pentru care am invitat cinci actori talentați. Etapa prezentată în septembrie, cu coloana sonoră asigurată live de Corina Sucarov, este doar o etapă a proiectului, însă m-am bucurat să fie în maniera aceea, într-un spațiu de artă contemporană; mă simt legat și influențat de arta contemporană, stau mult prin muzee în general, Bienala de la Veneția de anul trecut mi-a dat mult de gândit (și de simțit). Pentru mine aceste două medii, teatrul și filmul, se întrepătrund. Și cred că de multe ori fragmentarismul în care îmi place să lucrez are mai mult legătură cu arta contemporană decât cu teatrul. În acest moment am trei proiecte în diferite stadii de dezvoltare pe film și tot trei în teatru, și nu-mi trece prin cap să renunț la vreunul; pe măsură ce mă dezvolt pe o parte simt că are de câștigat și cealaltă.
EGOTRIP
O.C.G: Cum caracterizezi generația ta? Au intrat în teatru subiecte absente până la voi, care privesc explorarea identității și afirmarea sensibilității individuale ca reper în descifrarea lumii. E o generație egotistă, egoistă sau sunt reacții de apărare la lipsa de șanse sociale și profesionale?
G.S.: În 2015, 2016 când începusem să scriu asiduu pe teme ce țin de identitate, de corectitudine politică, de reprezentarea minorităților, teme pe care le-am abordat și în teatru, am făcut-o din convingerea că astfel de teme nu sunt suficient prezente în spațiul public, că e nevoie de incluziune și schimbare. Cred că aveam dreptate, nu erau suficient reprezentate aceste teme. Între timp, cred cam același lucru, cel puțin în spațiul românesc, tema identității politice, abordate în special în zona teatrului social – și cu precădere în zona independentă, nu a fost consumată. Mai ales dacă luăm în considerare că țara asta nu e doar București și Cluj.
Nu cred că se poate spune că suntem o generație egoistă, când tocmai pașii făcuți înainte în anii ăștia sunt în sensul empatiei față de oameni care nu erau nici măcar luați în seamă înainte. Egotistă? Asta e posibil, când identitatea proprie e centrul și universul exclusiv al preocupărilor individuale, da, este un risc. De altfel, orice curent, orice ideologie nasc și caractere seci, triste, care nu se pot privi decât pe ele însele și cam atât, însă nu este o chestiune specifică unei anumite generații sau unui anumit curent.
Uitasem
Există însă în spațiul public de la noi senzația unei saturații, dar asta nu vine din teatru, vine din social media, senzația unei exacerbări a așa numitei culturi „woke”, cum e numită condescendent, însă eu cred că e pur și simplu un război cultural, el a existat întotdeauna, sub alte forme, e drept, pe alte subiecte, acum e legat de identitate. Personalul e politic.
Cred că au fost făcuți pași importanți înainte pentru vizibilitatea minorităților, însă cred că mai e mult drum de mers. Dar probabil că trebuie să găsim un limbaj comun cu care să stăm să discutăm, nu cred că dacă ne sfâșiem între noi vom ajunge la vreun consens. Pe de altă parte, istoric, de la mișcarea sufragetelor la lobby-ul pentru găsirea unui leac pentru virusul HIV, activismul nu s-a făcut doar cu discuții politicoase la masă, chiar ăsta este subiectul ultimului vlog al Contra Points și mi se pare foarte interesant. Nu susțin violența și agresivitatea sub nicio formă, de altfel mi se pare că au scăpat puțin lucrurile de sub control, nici nu mai pot să urmăresc discuții în mediul virtual pentru că încerc să fac mereu exercițiul să mi le imaginez în persoană și efectiv nu cred că aș discuta vreodată (sau că e ceva de discutat) când modalitățile de exprimarea sunt atât de agresive și de nocive.
Cred că trebuie să trăim unii cu alții, trebuie să stabilim reguli în acord cu societatea de azi și să le respectăm, trăitul bun în societate presupune convenția că dacă văd roșu la semafor mă opresc, nu trec. Cred că trebuie să ne resincronizăm semafoarele ca societate, să ne racordăm unii la alții și să înțelegem că atunci când e verde trebuie să treacă toate mașinile, nu se pot băga în față doar alea scumpe, date proaspăt cu lac. Trebuie să ne informăm și să exersăm un fel de empatie, dar e ușor de zis teoretic, puțin mai greu în practică. Dar teatrul are această capacitate, atunci când e bine făcut, de a genera înțelegere la un nivel profund uman, dincolo de rațiune.
O.C.G.: Ce te atrage la Berlin, orașul care pentru generația ta e un echivalent al New York-ului anilor '70. Cum îți stimulează orașul creativitatea și ce îți oferă această mobilitate între culturi și sisteme de producție artistică diferite?
G.S.: Am fost prima oară la Berlin în 2013, apoi din 2017 merg recurent și stau câteva luni în fiecare an, de regulă în pauzele dintre proiectele de aici; am avut o singură rezidență acolo prin 2018, în rest nu am avut treabă profesional cu orașul. Însă de fiecare dată când ajung simt că am spațiu în jurul meu, că pot să respir, bine e și o chestie urbanistică, orașul e mult mai spațios decât este Bucureștiul, cu multe spații verzi, lacuri, vara e o splendoare (compensează pentru iarnă).
E un anumit tip de cultură care m-a mișcat, m-a făcut să mă simt acasă și să vreau să revin. Un anumit tip de incluziune care se regăsește în viața de noapte, cluburi în care dansează la un loc persoane straight, LGBT, able boddies sau differently abled în scaun cu rotile, oameni de toate vârstele – asta mă inspiră atât de mult, faptul că te distrezi cot la cot cu oameni de 60, 70 de ani, care rup în continuare ringul de dans, le licăre ochii de vitalitate, nu au capitulat lupta. Mă umplu mereu de energie. Sunt influențat atât estetic, vizual, dar și sonor – aproape că nu concep spectacole fără măcar câteva accente de muzică techno. În Trauma Kink, de exemplu, a fost contextul cel mai clar în care am explorat imaginarul acela de clubbing, deși elemente din lumea aia se regăsesc în aproape tot ce fac – și în Uitasem personajul principal emigra din Galați în Berlin și avea acest mare șoc cultural.
Trauma Kink
Poate că cel mai important, Berlinul te face să simți că oricât de ciudat te-ai simți în societatea din care vii sau în care te-ai format, există o comunitate și pentru tine. M-am dezvoltat mult ca om stând acolo, m-am acceptat, vorbesc mult mai deschis și lejer despre cine sunt, ce vreau și ce-mi place. Apoi în teatru, sigur, cred că invariabil sunt contaminat de structura antidramatismului german, de estetica anumitor show-uri pe care le consum și pe care le apreciez. Dar sincer, mai influențat cred că sunt de cluburi, de oamenii de la party-uri, de discuțiile și de viețile lor. În perioadele petrecute în Berlin iau cele mai multe notițe pentru proiectele pe care le fac acasă. Sigur, there is a dark side to Berlin, cum e în fiecare oraș atât de mare și după atâta vreme de stat acolo deja o cunosc, toată această libertate și frumusețe care vin cu un preț. There is no free ride, cum îmi spunea într-o conversație de dimineață prietena mea, dramaturga și regizoarea Selma Dragoș, citând dintr-o vorbă populară.
Gabriel Sandu
Fotografiile fac parte din arhiva personală a artistului. Mulțumim pentru gentilețe.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.