Ei bine, cu FITO, Teatrul „Regina Maria” din Oradea pare să fi găsit soluția cea mai bună. Dacă există o proporție de aur a festivalurilor de teatru, ediția din iunie 2023 a Festivalului Internațional de Teatru de la Oradea s-a așezat chiar în miezul ei. Care a fost formula de succes? În primul rând, valoarea. Producțiile selectate se numără printre cele mai valoroase din eșantionul lor. Iar dacă echipa de selecție condusă de directoarea trupei „Iosif Vulcan”, Victoria Balint, a aplicat criteriile estetice cu gust și discernămînt, acoperind, în plus, o paletă largă de teme de interes, era imposibil ca festivalul să nu aibă lipici la public. Apoi, să nu uităm că un festival se adresează comunității orașului. În primă instanță, răspunde publicului educat și iubitor de teatru; pe urmă, relaxează și, de ce nu, îi distrează pe cei care simt nevoia; last but not least, inițiază diferite strategii pentru a pregăti publicul de mîine.
Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois, Reactor de Creație și Experiment, Cluj-Napoca, regia Andrei Măjeri
Ediția a VIII-a a Festivalului Internațional de Teatru de la Oradea a luat cîte un zece pentru fiecare dintre aceste criterii. Încă un plus care s-a adăugat Festivalului a fost prezența marilor creații actoricești, deloc puține printre spectacolele selectate. Cu toții știm că interpretarea este unul dintre cele mai de seamă ingrediente care dau valoare unui spectacol, doar că în ultimii ani mulți pledează pentru spectacolul de echipă în dauna talentelor individuale. De la caz la caz, poate fi adevărat. Cu siguranță, însă, fascinația pe care o exercită teatrul asupra publicului este indispensabil legată de performanțele actorilor, fie vedete, fie coagulate într-o echipă de succes. Iar FITO 2023 nu a dus deloc lipsă de asemenea răsfățuri pentru public.
O scrisoare pierdută, Teatrul Național din Cluj-Napoca, spectacol de Ada Milea
Echipa de selecție a fost, din nou, inteligentă, propunînd un program echilibrat, cu mari creații actoricești în spectacole pe teme de actualitate stringentă, dureroase, ca în Băieții de zinc, producția Teatrului „Bulandra”, regia Yuri Kordonsky, după romanul Svetlanei Aleksievici despre suferința mamelor care și-au pierdut fiii în războiul dus de URSS în Afghanistan. Sau alături de mari teme ale culturii dezvoltate de Pirandello, ca aceea a identității, a tensiunii discordante dintre forma impusă de ceilalți și esența individului, a viului în relația cu corpul, dar și cu fluxul lumii în continuă devenire; toate, prilejuri pentru ca Ionuț Caras să strălucească în Oglinda neagră, regia Roberto Bacci, Teatrul Național din Cluj, dovededind, din nou, varietatea registrelor stăpînite, impecabila intuiție dramatică, rara știință de a spune un text, capacitatea de a-și pune talentul în slujba sensului; sau alături de texte contemporane valoroase, ca Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois de Cosmin Stănilă, Reactor de Creație și Experiment, Cluj, regia Andrei Măjeri, spectacol pentru care nu s-au inventat probabil suficiente superlative ca să descrie interpretarea actriței Emȍke Kató în bolnava de Alzheimer, pe care fiul o îngrijește cu devotament. Reprezentația din cadrul Festivalului Internațional de Teatru Oradea i-a adus protagonistei un nou și binemeritat premiu pentru cea mai bună actriță, după cel obținut la Gala UNITER în 2021. De altfel, și regizorul Andrei Măjeri a obținut Premiul pentru cea mai bună regie pentru acest spectacol, alături de un altul, Eroine, după texte de Ovidiu, de la Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani. Este cazul producțiilor pe care le-am menționat mai sus, în care echipa aduce valoare, alături de frumusețea textului clasic, dar și de tușa militantă, de preocuparea pentru egalitatea de gen. Două spectacole complet diferite – unul bazat pe relații atît de umane, celălalt un tot unitar, unde monologurile marilor Eroine ale Antichității părăsite de iubiții lor legendari se leagă organic, prin meșteșugite tehnici – demonstrează valoarea regizorului pe drept premiat de juriu.
Oglinda neagră, Teatrul Național din Cluj-Napoca, regia Roberto Bacci
Un gen cu totul diferit, aparținînd secțiunii internaționale, a fost spectacolul polonez Romeos & Julia Unplagued. Traumstadt de la Teatrul de Dans Polonez din Poznań, care a cucerit publicul prin energia debordantă a dansatorilor, perechi multiplicate de îndrăgostiți din Shakespeare, prin povestea actualizată cu un plus de experiență de pandemie și prin efectele multi-senzoriale simple și totodată expresive. O încîntare de spectacol capabilă să transmită publicului, pur și simplu, stare de bine. Iar pentru cei care caută relaxarea și divertismentul oferta a fost, de asemenea, variată, culminînd cu O scrisoare pierdută prelucrată de Ada Milea cu trupa Naționalului din Cluj, un spectacol care face injecții cu nămeți de bucurie și de energie în public, demonstrînd că teatrul stă la loc de cinste între bucuriile vieții.
Romeos & Julias Unplagued. Traumstadt, Teatrul de Dans Polonez, Poznań
Pînă cînd moartea ne va despărți (Liselotte și luna mai)
În aceeași direcție, în întîmpinarea publicului doritor de comedie, a fost și spectacolul teatrului-gazdă, Pînă cînd moartea ne va despărți (Liselotte și luna mai) de Pozsgai Zsolt, în regia lui Daniel Vulcu. Aici, situația tragică a unei femei de treizeci și cinci de ani, ce-și așteaptă alesul, virează spre comic. Tragică este singurătatea ei, felul în care se agață de speranța – din ce în ce mai fanată –, că va găsi un bărbat cu care să-și împartă viața. Doar că sfîrșitul fiecărei întîlniri cu posibilul pretendent care moare, accidental, chiar la prima întîlnire, devine, prin repetiție, comic. Iar cei doi actori, Georgia Căprărin și Răzvan Vicoveanu, își joacă cu seriozitate și asumare personajele. Exact așa cum trebuie pentru comedie, ca să obțină cel mai mare efect.
În personajul plin de ghinion, Georgia Căprărin evoluează de la energie și entuziasm în așteptarea iubitului, la femeia din ce în ce mai dezabuzată, care apelează la antidotul comun al nefericirii, alcoolul. „Am gătit special pentru tine”, îi va spune bărbatului văduv invitat la masă, în camera modestă, moștenită de la bătrîna pe care a îngrijit-o timp de zece ani. Urmează meniul cu tot felul de mîncăruri – preferatele lui, copiate din rețetarul soției moarte –, ale căror nume și combinații de alimente, supă rece de mărar cu pepene, scrumbie în sos de zmeură, nu pot decît să anunțe comicul. Drept urmare, din simpatie sau recunoștință masculină, femeia doritoare să-și aranjeze viața va primi o palmă peste fund. Tipul de feminitate rămîne același, între blîndețe și realism, ca și pofta de dragoste, dar expresia și modul de abordare se schimbă de la scenă la scenă.
Regizorul Daniel Vulcu nuanțează situațiile și personajele, conducînd actorii spre portrete în miniatură și oferindu-le cadrul unor interpretări suculente. Căci succesul spectacolului se datorează în primul rînd performanței actorului Răzvan Vicoveanu, care va interpreta toți posibilii pretendenți, schimbînd, în cazul fiecăruia, registrul, mijloacele, tipul de expresivitate, voce, corp, atitudine. Dacă în prima scenă, vatmanul îmbrăcat în geacă răpciugoasă de piele, grobian, needucat, care rîgîie și rămîne cu șapca pe cap și la masă, se va simți imediat stăpîn, în scena următoare, actorul își va modifica fundamental apariția, marcînd timiditatea exagerată a personajului, un contabil virgin, de patruzeci de ani. Vocea subțire și tremurul din tot corpul al bărbatului în costum, cu pălărie, ipohondru obsedat de microbi, care vede în față numai răul, îi anunță spaima de la prima blind date. De la instalatorul energic și optimist, la homeless-ul cu handicap care se uită fix, neînțelegînd ce i se întîmplă, apoi, la mirele misterios care își conduce iubita în moarte, Răzvan Vicoveanu parcurge recital după recital, oferind publicului toate motivele să aplaude.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.