UN ARTICOL DE ALINA MAER

Dansul contemporan nu promite că va face lumea mai simplă. Dimpotrivă, uneori o complică. Ne arată că timpul poate avea mai multe viteze, că memoria poate locui în mușchi, că un loc poate fi recunoscut fără să fie cunoscut, că doi oameni pot primi aceeași realitate și o pot transforma în două experiențe complet diferite. Poate că tocmai de aceea frumusețea lui nu este una confortabilă. Este frumusețea unei arte care ne cere atenție într-o epocă a distragerii și răbdare într-o epocă a verdictelor instantanee.

Cele trei seri ale Laboratoarelor Academiei de Dans și Performance de la Centrul Național al Dansului București propun o perspectivă diferită într-o eră a goanei după un produs finit, aceea a creației ca proces de cercetare. Cele unsprezece lucrări prezentate în 7, 21 și 22 august nu alcătuiesc un spectacol colectiv în sensul convențional al termenului, mai degrabă construiesc o hartă fragmentară, dar coerentă, a unor preocupări care traversează noua generație de artiști performativi: memoria corporală, apartenența, moștenirea afectivă, presiunea socială, identitatea profesională, relația cu familia, anxietatea, trauma și posibilitatea de a recupera libertatea prin corp. Programul inițiat de CNDB cu sprijinul AFCN se înscrie într-o strategie de formare care pune în centrul său corpul și creația contemporană, oferind artiștilor aflați la început de drum un cadru pentru a-și genera propriile idei și pentru a-și construi propriile instrumente de lucru.

Această perspectivă este esențială pentru înțelegerea celor trei zile. Academia funcționează ca laborator în care artistul este încurajat să-și pună la încercare propriile premise. Programul actual s-a desfășurat pe durata unui an academic, în două semestre, completate de sesiuni individuale de mentorat, iar curriculum-ul a reunit practici corporale și performative, dramaturgie vizuală, compoziție coregrafică, cercetare și reflecție teoretică. Este un model conectat la practici europene de formare, cu referințe la instituții precum TanzFabrik Berlin, PARTS Bruxelles, ELAN, Centre National de la Danse Paris sau e.x.e.r.c.e Montpellier.

De aici și diversitatea celor unsprezece propuneri. Zece artiste și un artist, proveniți din trasee profesionale diferite filosofie, teatru, balet clasic, dans sportiv, street dance, muzică, teatru fizic, au ajuns să folosească dansul drept metodă de investigare, fără a abandona demonstrația de virtuozitate. Importantă devine deplasarea de la întrebarea „ce poate face corpul?” către întrebarea „ce poate spune corpul?”. În această schimbare de paradigmă se află, de fapt, miza întregului program.

Prima zi a început cu Desynchronosis A.K.A. Jet Lag, concept, coregrafie și performance Cristina Tudor. Actriță, dramaturgă și performeră, cu experiență în proiecte internaționale și în contexte teatrale și performative diverse, Cristina Tudor a construit lucrarea pornind de la un fenomen fiziologic recognoscibil, decalajul dintre ritmul circadian și fusul orar pe care îl transformă într-o metaforă a decalajului dintre timpul fizic și timpul interior. Corpul ajunge într-un loc înainte ca experiența să-l poată urma. În Desynchronosis, scrisoarea și dansul devin două forme aflate într-o tensiune fertilă. Scrisoarea presupune distanță, absență și întârziere; dansul este, prin natura lui, prezență. Întâlnirea dintre cele două produce o dramaturgie a nesincronizării. Nu este vorba despre jet lag în sens medical, ci despre dificultatea de a-ți aduce biografia în prezent, de a face ca ceea ce ai trăit să poată locui în corpul care există acum. Este una dintre acele situații în care un concept aparent simplu capătă profunzime tocmai pentru că nu este supralicitat scenic.

O crevasă inundată, creația coregrafică a Ilincăi Budeanu, performată împreună cu Iulia Andro, continuă cercetarea asupra timpului, dar o mută din zona decalajului în cea a suspensiei. Crevasa presupune o ruptură, apa presupune curgere, iar întâlnirea celor două imagini produce un spațiu contradictoriu în care întreruperea și continuitatea coexistă. Cele două corpuri caută o formă de ieșire din ritmul cotidian, fără să recurgă la imobilitate. Dimpotrivă, adaptarea permanentă la schimbare și pierdere devine mecanism coregrafic. Pentru Ilinca Budeanu, traseul de la filosofie către coregrafie explică, într-o anumită măsură, interesul pentru întâlnirea dintre concept și corporalitate. Venită la București pentru a studia filosofia, ea a descoperit dansul contemporan în căutarea unei modalități de a continua să danseze și studiază în prezent Coregrafia la U.N.A.T.C. „I.L. Caragiale”. Iulia Andro, partenera sa din această lucrare și performeră în Treshold, vine la rândul ei din muzică, unde a studiat vioara și pianul, iar apoi s-a îndreptat către coregrafie.

În Belonging Bodies, Teodora Tudose mută cercetarea către una dintre cele mai evazive experiențe umane: sentimentul de apartenență. Nu apartenența ca statut social sau cultural, acea familiaritate inexplicabilă prin care un corp poate recunoaște un loc înainte ca mintea să-l poată explica. Întrebarea „Cum poate un spațiu necunoscut să se simtă mai mult ca acasă decât propria casă?” devine premisa unei construcții în care textul și mișcarea funcționează complementar. „Acasă” este mai puțin o coordonată geografică, mai mult o stare corporală și afectivă. Teodora Tudose, absolventă de licență și master în Artă Coregrafică la U.N.A.T.C., este interesată și de scrierea dramatică și poetică, iar această dublă orientare se simte în felul în care cuvântul nu este folosit pentru a explica mișcarea, ci pentru a o completa.

Treshold, conceput de Iulia Andro și performat de Iulia Andro, Ilinca Budeanu și Iustin Danalache, radicalizează caracterul experimental al primei zile. Trei corpuri primesc aceiași stimuli, dar răspunsurile lor sunt diferite. Corpul nu este un receptor neutru. De aici rezultă un studiu aproape științific al percepției: aceeași informație nu produce neapărat aceeași experiență. Lucrarea face vizibil un proces care, în mod normal, rămâne ascuns: transformarea stimulului în impuls și a impulsului în mișcare.

Teseract, conceput, coregrafiat și performat de Iustin Danalache, aduce în centru familia și felul în care relația cu figurile parentale continuă să structureze identitatea adultă. Materialul este autoficțional, construit din amintiri, experiențe și fragmente biografice, dar artistul evită capcana confesiunii lineare prin multiplicarea personajului. Același „fiu” apare în cinci ipostaze, fiecare asociată unei forme distincte de vulnerabilitate, vinovăție, revoltă, epuizare, afecțiune sau împăcare.

Este, dramaturgic, una dintre cele mai fertile soluții ale primei zile: identitatea este prezentată ca o construcție plurivalentă, alcătuită din versiuni succesive ale sinelui. Textul, mișcarea și muzica transformă memoria într-un teritoriu scenic. Iustin Danalache vine dinspre actorie, dans sportiv, street dance și beatbox, iar această pluralitate de practici îi permite să construiască o partitură în care corpul, vocea și sunetul se află într-un dialog permanent. Tocmai de aceea, inserția beatbox-ului cu tentă social-politică, remarcată în materialul critic, pare mai puțin organică decât restul construcției, întrerupând temporar logica intimă a cercetării.

Dacă prima zi a desenat o hartă a nesincronizării, apartenenței și memoriei, cea de-a doua a coborât și mai profund în interiorul corpului. Cele trei solo-uri, In/her/it de Ana Costache, Voice Legacy de Alexandra Necula și Icspres iorself de Daiana Sargan au fost foarte diferite ca tonalitate, însă toate au pornit de la aceeași premisă a corpului loc în care experiența se depune, se transformă și revine.

In/her/it este construit de Ana Costache în jurul ideii de memorie transgenerațională. Corpul devine arhivă și mediu de transmitere a unor povești care preced existența individului. Tehnica micro-mișcărilor, asimilată în cadrul Academiei prin lucrul cu Rebecca Journo, deplasează atenția de la gestul amplu către detaliul aproape imperceptibil. În acest vocabular minimal, tensiunile și amintirile nu sunt „jucate”, ci lăsate să apară progresiv din modificări subtile ale corpului. Un element deosebit de puternic este vocea artistei, gravă, profundă, cu o sonoritate care trimite către fado și către sentimentul de saudade. Astfel, corporalitatea nu mai este doar vizuală și kinestezică. Vocea devine o altă memorie a corpului, iar coborârea artistei printre spectatori transformă raportul scenic într-o experiență de proximitate fizică. Spațiul spectatorilor încetează să mai fie un simplu loc de observare și devine, temporar, parte din arhitectura performativă.

În Voice Legacy, Alexandra Necula transferă cercetarea către acustica corporală. Formată inițial prin teatru, apoi prin teatru fizic, capoeira și dans contemporan, artista tratează vocea ca pe o arhivă afectivă. Accentul, cântecul, timbrul și modalitățile de rostire devin urme ale unei istorii care nu este exclusiv individuală. Vocea este, în această perspectivă, o moștenire vie, ceva primit, modificat și, în cele din urmă, transmis mai departe. Mișcarea și vocea live construiesc împreună un ritual contemporan al apartenenței.

Dacă primele două lucrări au avut un registru predominant introspectiv, Icspres iorself, one-woman show-ul Daianei Sargan, a schimbat radical temperatura serii. Artista, cu un traseu care trece prin teoria literară, cinema, dans contemporan și teatrul fizic japonez, construiește o deconstrucție ironică a încercării unei femei est-europene de a performa stand-up comedy în limba engleză. Haina devine aici material dramaturgic: straturile excesive de vestimentație construiesc vizual un corp încărcat de stereotipuri și așteptări, iar dezbrăcarea succesivă funcționează ca un striptease conceptual.

Umorul nu anulează dimensiunea critică, o face mai eficientă. Artista expune mecanismele prin care identitatea est-europeană este tradusă pentru un presupus public internațional și, simultan, mecanismele prin care performerul însuși poate deveni captivul așteptărilor celuilalt. Finalul, construit prin rescrierea fonetică a unui haiku de Yosa Buson, păstrează tocmai această tensiune dintre poezie și clișeu, dintre cultura înaltă și umorul de situație.

Cea de-a treia zi a deplasat accentul către corpul ca profesie, corpul aflat sub presiune și corpul copilului recuperat prin joc. „Wow! you’re a dancer?! can you show me a split?”, conceput și interpretat de Sofia Sitaru-Onofrei, este poate una dintre cele mai directe reflecții asupra condiției dansatorului. Artista vine dintr-o formație solidă de balet clasic: Liceul de Coregrafie „Floria Capsali”, Opera Comică pentru Copii, ansamblul de balet al Operei Naționale București, apoi studiile de coregrafie contemporană la U.N.A.T.C. și experiența de la Ierusalim, unde contactul cu practica Gaga și cu artiști precum Noa Zuk, Shahar Binyamini sau Pablo Girolami i-a modificat raportarea la corp și la dans.

Lucrarea este construită ca o cartografiere a devenirii profesionale. În spatele imaginii convenționale a dansatorului capabil să facă oricând un șpagat se află un corp supus disciplinei, repetiției, evaluării, accidentării și recuperării. Corpul povestește ceea ce cuvântul nu poate epuiza, iar cuvântul contextualizează ceea ce mișcarea face vizibil. Cea mai importantă întrebare rămâne însă legată de copilul care dansa din plăcere: ce se întâmplă cu bucuria spontană atunci când dansul devine profesie?

În What if today…?, Ada Anghel pornește de la o altă formă de presiune: sentimentul că propriul corp și propria viață se află permanent sub controlul unor factori exteriori. Agitația, întreruperea, dezechilibrul și schimbarea de ritm devin elemente ale vocabularului coregrafic. Este materializată o stare de alertă în care calmul este imediat întrerupt de un nou impuls. Întrebarea „cât control mai avem asupra propriilor vieți?” se extinde astfel dincolo de autobiografie și devine o interogație asupra modului în care individul își negociază libertatea cu presiunile sociale. Traseul Adei Anghel de la hip-hop și break-dance la dans contemporan, teatru fizic și muzical, este semnificativ pentru această flexibilitate a vocabularului corporal. Avem de-a face cu acumularea unor experiențe care permit corpului să se exprime într-un registru mai instabil și mai permeabil.

Every house has a door, conceput de Bianca Ardeleanu și performat împreună cu Sofia Sitaru-Onofrei, încheie maratonul într-o zonă în care memoria, trauma și jocul se întâlnesc. Bianca Ardeleanu, absolventă de Coregrafie la U.N.A.T.C. și membră a companiei Contemporary Creative Dreamers, aduce în cercetare și experiența acrobatică și practica de capoeira, ceea ce imprimă lucrării o dimensiune fizică bazată pe risc, improvizație și disponibilitate pentru reacția în timp real.

Aici corpul-copil devine contraponderea corpului-profesie și a corpului aflat sub presiune. Coarda, jocul „Fazan”, rostogolirile sincronizate sau desenarea conturului corpului cu creta sunt gesturi familiare, dar, scoase din contextul copilăriei, devin încărcate de o altă semnificație. Jocul este transformat într-un instrument de cercetare, regulile sunt modificate, iar familiaritatea lor scoate la suprafață tipare repetitive, frici, vulnerabilități și mecanisme de protecție. În acest caz, joaca e o metodă de a revedea trecutul și, eventual, de a-i schimba raportul cu prezentul.

 

 

Privite în ansamblu, cele trei zile au demonstrat că generația formată în Laboratoarele Academiei nu caută o definiție unică a dansului contemporan. Dimpotrivă, pluralitatea traseelor profesionale și a metodologiilor produce o scenă în care corpul poate fi, pe rând, arhivă, instrument, document, teritoriu afectiv, obiect de cercetare, spațiu al memoriei sau mecanism de rezistență. În Desynchronosis, corpul nu reușește să fie sincron cu propria biografie; în Belonging Bodies caută să identifice locul pe care îl poate numi „acasă”; în Treshold devine un sistem de percepție; în Teseract poartă urmele familiei; în In/her/it arhivează moștenirea transgenerațională; în Voice Legacy transformă memoria în sunet; în lucrările Sofiei Sitaru-Onofrei și Adei Anghel este supus presiunii profesionale și sociale, iar în Every house has a door caută, prin joc, o formă de libertate.

Este important și faptul că aceste lucrări nu au aceeași maturitate artistică. Un laborator nu trebuie să producă unsprezece spectacole perfecte și definitiv închise. Dimpotrivă, una dintre valorile sale majore este aceea de a permite publicului să vadă gândirea artistică în formare, cu soluții care se confirmă și altele care încă trebuie dezvoltate. Work in progress presupune acceptarea riscului, a erorii, a cercetării neterminate și a posibilității de a schimba direcția.

Aici se află și importanța unor proiecte de acest tip pentru ecosistemul cultural românesc. CNDB nu se limitează la producția și prezentarea de spectacole, preferă să își asume cercetarea, documentarea, arhivarea, educația artistică și dezvoltarea profesională. Instituția se definește inclusiv prin rolul său de sprijin pentru artiști și structuri din dansul contemporan, oferind contexte de producție, difuzare, cercetare și formare. Mai mult, relevanța unui asemenea program nu se măsoară exclusiv în numărul de spectacole produse. Ea se vede în formarea unei comunități artistice, în dezvoltarea unui limbaj critic, în capacitatea tinerilor creatori de a-și articula propriile întrebări și în apariția unor practici care pot alimenta, pe termen lung, scena independentă.

Mulți dintre artiștii prezentați în aceste zile au legături directe cu U.N.A.T.C. „I.L. Caragiale”, iar această relație arată cât de necesar este ca educația artistică să nu rămână izolată în interiorul instituției academice. Universitatea poate oferi instrumente și rigoare, în timp ce un centru precum CNDB oferă contextul în care aceste instrumente sunt testate în fața unui public și în interiorul unui ecosistem profesional real. Tocmai această continuitate între educație, cercetare și practică poate produce o generație de artiști capabilă nu doar să execute coregrafii, ci să gândească prin coregrafie.