Recunosc cinstit că teatrul social nu mă scoate din papuci. Două aspecte mi se par din cale afară de supărătoare: mai întîi, lipsa de relevanță a subiectelor alese. Asta în condițiile în care societatea noastră este plină de hibe infernale, cum ar fi corupția, care ar merita dezbătute pe larg în cea mai vie dintre arte. Apoi, ghicesc din capul locului unde bate spectacolul iar pînă la sfîrșit nu-mi rămîne decît să văd cum îmi bagă cu mesajul în ochi. De cele mai multe ori, nici subtil, nici prea rafinat estetic! Excepția absolută de la acest tipar a fost Jurnal de România. Constanța de la Teatrul de Stat din Constanța, în regia lui Carmen Lidia Vidu, un model de teatru civic, demn de anvergura unui roman realist. Este a doua producție din ciclul Jurnal de România, după cea dedicată orașului Sfîntu Gheorghe.

Cum regizoarea Carmen Lidia Vidu renunță complet la ficțiune și la convențiile ei, nu există poveste liniară, nici relații, nici conflict. Nici măcar sofisticatele new media care fac, de ani și ani, brand-ul Vidu. Nu avem decît șase povești ADEVĂRATE, aranjate de mintea extrem de structurată a regizoarei, pe baza interviurilor inițiale cu actrițele. Șase femei se succedă pe scenă pentru a-și povesti, cu directețe, propriile fapte de viață. Rezultă un text viu, cu o remarcabilă diversitate a informațiilor, spuse cu directețe și cu multe amănunte personale care conferă credibilitate discursului. Scenariul se dovedește coerent, ancorat în cîteva leitmotive, printre care cel mai puternic ține de relația contorsionată cu spațiul în care trăiesc, orașul Constanța.

Constanța, oraș martir sau oraș golan, plin de curve și de mafioți?

La început, pe fundalul video se citește „Constanța, oraș martir”. În contrast „agravant”, imaginea următoare, emblematică pentru litoral, reprezintă un concurs de Miss, cu fete îmbrăcate sumar. Pe scenă, în rochiță mini, Florina Stănculeț dansează din toate cele pe ritmuri sud-americane. De la orașul martir se face rapid trecerea la cel turistic, doldora de picioare în șlapi și de oameni sosiți la distracție. Imposibil de evitat, referirile la istoria recentă curg. Dacă, la început, fostul primar Mazăre a făcut ceva, în scurt timp a devenit fanfaronul care se credea Dumnezeu și care, în loc să reabiliteze orașul, a folosit fondurile publice doar pentru carnaval. Iată cum Constanța și centrul său istoric au rămas în paragină. Discursul fetelor punctează amalgamul de stiluri și de etnii din oraș, care conviețuiesc în bună pace, fără a intra, însă, în dialog cultural.

Fetele continuă să povestească. Orice subiect ar aborda, pînă la urmă, tot la Constanța se întorc. „Îmi iubesc orașul, dar parcă nu se mai civilizează”, mărturisește Laura Iordan Archip. Iar apoi își amintește: „Ȋn 2016, americanii de la Kogălniceanu au organizat o acțiune prin care au curățat de gunoaie plaja şi parcul Tăbăcăriei. Romȃnii au stat ȋn casă, iar americanii ne curățau parcul. Mă aşteptam ca, pe lȃngă cei douăzeci de soldați americani să vină cinci sute de romȃni să le fie alături, dar nu au venit”. Fiecare vorbitoare va sublinia mizeria și lipsa de civilizație. Concluzia? Dacă spectacolul debutează prin „Constanța, oraș martir”, capitala județului se dovedește mai degrabă „un oraș golan, plin de curve și de mafioți”, cu o singură șansă: să se dezvolte prin educație și prin cultură.

„Politica trebuie făcută pentru oameni, nu pentru grupuri de interese, iar democrația este posibilitatea de a limita răul prin vot”

Senzația că Jurnal de România. Constanța nu este teatru, recte construct estetic, ficțiune și, la rigoare, minciună artistică este cu atît mai pregnantă în spectacolul lui Carmen Vidu cu cît poveștile de viață, fără nimic senzațional, devin emblematice fără a fi explicite. Din istoriile celor cinci actrițe reiese tabloul general al femeii din România, al teatrului, al clasei politice, al societății în ansamblu, cu toate relele și bunele ei. Spectacolul reușește ceea ce nici o docudramă, teatru social, politic sau – mă rog, alegeți orice categorie doriți –, nu a izbutit pînă acum la noi: să ofere imaginea României în ansamblu. Una reală, ce nu se pierde în mărunțișuri irelevante și nici nu bagă cu teza în ochi. Dimpotrivă, crește din aspecte particulare, din informații personale și diverse care construiesc, pas cu pas, în surdină, pe baza faptelor de viață ale actrițelor, un plan al doilea, tablou general subteran, bine sistematizat de decupajul regizoarei.

Primul monolog este cel al Mirelei Pană. Rămasă la 29 de ani fără muncă, colaborează cu Teatrul „Constantin Tănase”, apoi pleacă opt luni în Egipt. Revenită în țară, la 34 de ani este numită directoarea Teatrului din Constanța. O funcție care a prins-o nepregătită. „Mi s-au impus multe”, recunoaște actrița care și-a propus ca la vîrsta de 50 de ani să intre în politică și care conchide: „Țin foarte tare să nu mă dezumanizez”. Tot ea este cea care subliniază că „fără protecție socială şi fără o clasă de mijloc, este greu să gîndeşti lucid şi să ai repere sănătoase”.

„Provin dintr-o familie în care identitatea contează”

Informațiile fundamentale despre starea societății se mixează inextricabil cu cele personale. „Provin dintr-o familie în care identitatea contează”, anunță Turchian Guzin Nasurla, singura femeie tătară din teatru, care face naveta între Constanța și Mangalia datorită celor două profesii concomitente: actriță și asistentă medicală. „La 39 de ani m-am căsătorit, la 40 am născut”, continuă aceasta, vorbind despre presiunea exercitată de comunitate asupra fetelor în legătură cu măritișul. În cazul acestei etnii, viitori miri pot fi cunoscuți, cel mai probabil, la alte nunți musulmane, precizează actrița. Aruncată în lume, cu „părinți buni, dar austeri”, care nu-i ofereau alte cadouri în afară de cărți, fata nu înțelege ce vorbesc colegii români de la grădiniță. În toate monologurile, detaliile personale lipsite de importanță („În casă îmi place cel mai mult perdeaua mea verde”) alternează cu informații grave, ca lipsa de încredere în propria persoană, sau cu cele relevante pentru contextul general, cum ar fi referirile Laurei Iordan Adrian la frații săi militari care au luptat în Irak și Afganistan.

Poveștile actrițelor acaparează, ținînd publicul cu ochii holbați și urechile pîlnie. Florina Stănculeț spune că nu și-a cunoscut tatăl. A dansat ca animatoare într-un bar, a fost manipulată psihic, a mințit de multe ori. „Nu mai vreau violență în viața mea intimă”, sună concluzia care pare să fi deplasat centrul de interes al vieții sale pe alte coordonate. Vegană acum, pasionată de terapii complementare, actrița lucrează cu copiii din centrele de plasament și face voluntariat le rezervația de leproși de la Tichilești (dacă nu vedeam spectacolul, nici nu aș fi știut că există!). Din cîteva asemenea replici publicul poate reface întregul traseu al fetei. Dacă la început, destinul ei pare să se fi mulat pe „orașul golan, plin de curve și de mafioți”, în timp, prin educație și reflecție, actrița și-a schimbat complet preocupările: „Fac teatru independent, conspectez pentru o firmă cărți de dezvoltare personală și le fac rezumatul”.

Lesne de ghicit, fetele nu-și propun să elaboreze definiții, să statueze maxime, ci doar să povestească, alegînd apoi, împreună cu regizoarea, ceea ce este mai relevant. Dar, dacă spectacolul dă seama de starea societății noastre fără să bage cu adevărurile în ochi este pentru că discursul civic și politic al Jurnalului... face corp organic cu fragmente din biografii reale. Mozaicul acesta de istorii de viață, atitudine civică, evocare pe ton amărui, după cum sînt și faptele, creează, ca în romanul realist, impresia că nimic esențial nu lipsește. Mai ales că discursul actrițelor, natural, cel al unor oameni care spun ce au de spus, fără artificii teatrale, fără multe schimbări, fără emfază, garantează sinceritatea. În ciuda tonului, pe alocuri trist, cele șase interprete, Mirela Pană, Lana Moscaliuc, Turchian Guzin Nasurla, Laura Iordan Adrian, Alina Mantu, Florina Stănculeț, rămîn serioase, simpatice și pozitive. Singura excepție de la tonul hotărît-cordial pare să fie Lana Moscaliuc care afirmă: „Sunt un om revoltat. Răutatea vine de la durere, iar durerea de la dezamăgire. Și sunt dezamagită. Uneori ȋmi tratez neputinţele cu furie”.

Nu emit judecăți, nu arată cu degetul, nu punctează iremediabil

Nimic nu pare să îngreuneze producția cu haine „artistice” – nici costume, nici decor, nici artificiile care creează de obicei iluzia, așa că impresia rămîne cea a unei onestități absolute. Hotărît lucru, nici un spectacol cu tușă socială nu mi-a dat senzația unei asemenea autenticități. Într-un scenariu care alătură șase povești de viață era firesc să nu lipsească referirile la clasa politică. Abundă cele despre regimul Ceaușescu („Nu-i înțeleg pe cei ce-l regretă”, va spune Lana Moscaliuc), cîtă vreme multe dintre amintiri au legătură cu copilăria petrecută în comunism: „Am stat la cozi interminabile, am fost şoim al patriei, iar apoi pionier, mȃncam ȋnghețată Polar, la şcoală se lua curentul, de Ziua Marinei ne scoteau ȋn port şi noi, ca şoimi ai patriei, formam o ancoră din corpurile noastre”, rememorează Florin Stănculeț. Dar nici epoca Iliescu nu trece neobservată. Laura Iordan Adrian își aduce aminte că pe vremea cînd făcea facultatea la Craiova, Iliescu a venit să vadă Fedra, în regia lui Silviu Purcărete, iar un student i-a strigat: „Comunistule, ieși afară! Locul tău nu e aici. Istoria te va judeca”. Însă nici una dintre interprete nu emite judecăți, nu arată cu degetul, nu punctează iremediabil. Tot ce ar putea mirosi a tezism este curățat cu atenție. De exemplu, Turchian Guzin Nasurla va oferi detalii despre situația politică a minorității tătarilor, azi nereprezentați în Parlament, fără acces la fonduri din cauza luptelor intestine dintre propriile grupuri politice. Evident, fără nici o mențiune critică în afară de faptul obiectiv!

Frazele curg și construiesc, milimetru cu milimetru, un întreg context ușor recognoscibil, cel al perioadei post-comuniste, cu neajunsurile ei, dintre care, de multe ori, accentul cade pe cele legate de sistemul medical. „Mi-am vizitat fratele vitreg la psihiatrie. Acolo am văzut cum se comportă cu acei oameni. Sînt bătuţi cu ligheanul ȋn cap, sunt spălaţi şi injectaţi prin pijamale, culcaţi cu hainele reci și ude pe ei”, se confesează Lana Moscaliuc. De abia de la acest fundament care, cu fiecare moment, devine mai personalizat, mai credibil, mai omenesc, actrițele își încep pledoaria pentru educație. Vorbesc despre responsabilitate, asumare civică, dreptul la vot („Prin votul meu decid pe cine plătesc), pledînd în favoarea meritocrației, pentru a concluziona: „Trebuie să fiu eu însămi schimbarea pe care o vreau în societate”. Aducînd la lumină detalii aparent minore, actrițele deplîng lipsa sentimentului comunitar. Mirela Pană evocă pașii făcuți pentru a coagula mica ei vecinătate: vara, oamenii scot mese pe stradă pentru a sărbători Ziua Prieteniei, a două sărbătoare importantă pe lîngă 1 Decembrie. Pe nesimțite, fiecare monolog va ajunge să facă referiri și la voluntariat.

Dragostea și cunoașterea te fac un om liber

În Jurnal de România. Constanța, Carmen Lidia Vidu își scutură multe dintre podoabele care au definit-o ca regizor multimedia. Gustul pentru adevăr și pentru informația obiectivă îi dictează simplificarea obișnuitei sale formule teatrale. Doar un fragment în care scrisul dublează în fundal monologul uneia dintre actrițe și cîteva filmări, foarte puține, rămîn din ceea ce pînă acum făceau marca Vidu. Printre acestea, un intermezzo cu interviuri filmate în pușcărie care întregesc imaginea femeii din România, rescriind-o pe cele mai diferite paliere sociale. Ce cadru mai bun decît închisoarea pentru a vorbi despre educație? Femeile închise care au patru sau cinci clase recidivează. „Influențabile, le cumperi cu două țigări”, mărturisește intervievata și conchide: „Dragostea și cunoașterea te fac un om liber”.

Subtil, în fiecare dintre cele șase discursuri, se strecoară cîteva ancore care devin leitmotivele spectacolului: relația cu familia, căsătoria ca instituție, presiunea exercitată de societate în acest sens, orașul și nemulțumirile legate de el. Fiecare actriță enunță un set personal de MI-AR PLĂCEA care, cumulate, trec în revistă tot ce ar trebui făcut în oraș, de la pistele de bicicletă sau afișarea orarului la autobuz pînă la corecțiile sistemului medical, cum o face Alina Manțu. Bineînțeles, pasionate de meserie, cele șase interprete sfîrșesc prin a vorbi despre teatrul lor și, în general, despre domeniul în care lucrează.

Amendați un spectacol prost! Nu vă obișnuiți cu superficialitatea!

Și în aceste fragmente, particularul care se referă la Teatrul de Stat din Constanța (publicul află că plouă în clădire, că actrițele își aduc rochii de acasă, că au contribuit din veniturile personale la repararea cabinelor, că teatrul ar trebui să aibă mai multe săli, că unii spectatori sînt gălăgioși și lipsiți de disciplină) crește, încet-încet, către general. Vocile lor pun problema comunității pe care o presupune munca în echipă și a investiției în studiul actorilor. Nu în ultimul rînd, pledează pentru educație în defavoarea entertainment-ului. Cultura nu este a elitelor, ci se adresează tuturor oamenilor. „Amendați un spectacol prost! Nu vă obișnuiți cu superficialitatea!”, militează ele.

Ca de obicei, în spectacolele lui Carmen Vidu, emoția este bine ținută în frîu. Regizoarea evită cu grijă orice ar putea devia într-o formă de manipulare emoțională. O informație ca aceea că femeile musulmane nu au voie să intre în geamie decît de cinci ori pe an este virată cît se poate de sec. Există, totuși, un moment sută la sută emoționant cînd, după ce echivalează Coranul cu o religie a iubirii, o vedem pe Turchian Guzin Nasurla, împreună cu fetița ei, la rugăciunea dinainte de culcare. Liniștea și serenitatea de pe fețele amîndurora, mamă și fiică, par atît de adevărate, încît imaginea rămîne memorabilă.

Abandonînd pentru un timp experimentul, substratul oniric și cel metafizic, Carmen Lidia Vidu reușește unul dintre cele mai percutante spectacole implicate în actualitate pe care le-a dat teatrul românesc în ultimii ani. Ca să folosesc cuvintele bardului, „o oglindă vie a societății” pe care ar trebui să o vadă cît mai multe dintre orașele țării. Jurnal de România. Constanța este, pur și simplu, de neratat!