M-am jucat, aseară târziu, pe întuneric, de-a v-aţi  ascunselea într-o grădină. Probabil, cu nişte copii, poate cu nişte actori, nu ştiu, eram legată la ochi. A fost bine când ne-am ţinut de mâini. Surpinzător a fost bine. Pentru că, de obicei, nu-mi plac atingerile cu necunoscuţii.  Mi-a plăcut să simt sub palme scoarţa copacului după care m-am ghemuit. Am umblat, în întuneric absolut, prin încăperi necunoscute. I-am strâns tare de mâini pe cei care mă conduceau. Mi-a fost frică şi am ştiut că singurul reper, că singura certitudine e acel „celălat”, omul de lângă tine. I-am iubit şi mai mult atunci când vorbeau. Lumea e haos cumplit dacă celălat nu iţi comunică prezenţa lui.  

Labirintul nu e vizionare de spectacol, e trăire personală. Prin urmare, doar personal poţi să vorbeşti despre el. E destul de greu să o faci a doua zi, pe lumină, când spontaneitatea îşi cedează mai tot terenul convenţiilor sociale. Şi, totuşi, dacă n-am putea să o facem, ar fi ca şi cum le-am fi furat degeaba energiile celor ne-au ţinut de mână prin holurile întunecate ale drumului către noi înşine.

Experienţa de la Labirint are legătură cu regăsirea copilului din noi şi cu identificarea şi învingerea fricilor. Copilul din mine? Ştiam că nu s-a pierdut. Trăiesc mereu cu convingerea asta, la fel şi cu convingerea că nu e un lucru pe care să îl comunici celorlaţi, să laşi pe cineva să îl vadă. Sunt curioasă dacă pot face afirmaţia asta doar azi, la scurt timp după experienţa de aseară, sau va fi la fel de uşor să o fac şi poimâine, şi peste două luni, şi peste un an. Fricile? Le ştiam cam pe toate. Ele au rămas, sunt, şi acum, la locul lor. Ce nu ştiam era că poţi pune atât de mult preţ pe ceilalţi, pe oamenii din prejma ta, fără să vrei să ştii cine sunt ei: copii, adulţi, bărbaţi, femei, dacă le place symphonic metal sau hip hop. Că ceilalţi desenează cadrele sentimentului tău de securitate. Poate aderasem la teorii care spuneau exact asta. Dar nu simţisem. Percepţia? Da. Percepţia este imaginea pe care mi-o fac eu despre lucruri în termeni de „Atenţie! Pericol!” şi „E ok. Nu-ţi face griji”. E bicromatică. Esenţial, e bicromatică. Nunaţele sunt învăţare socială. Ele vin dup ce nu mai eşti copil.

Dacă Labirintul e artă? Da, este. Pentru că e nebunie şi frumuseţe, pentru că are emoţii puternice, pentru că nu trişează, pentru că împărtăşeşte şi construieşte, pentru că face nişe largi în blazare şi banalitate, pentru că cercetează şi face posibilă cunoaşterea.

 

icarus-labyrinth-theatre-training

Labyrinth theatre training / sursa imaginii: Facebook Compania de Teatru Labirint

 

 

 

cine, ce, unde, când

iCarus
Compania de Teatru Labirint
Regia: Bogdan Nechifor

Concept: Iwan Brioc
Dramaturgia: Sebastian Grama
Scenografia: Mihai Flenches & Samuel Mihailovici
Video: Andrei Cozlac
Sound design: Darie Nemeș Bota
Performeri: Ștefan Bisztricki – Florian, Irina Radu, Marina Ștefania Manea, Corina Șandru, Roxana Andreea Neagu, Andreea Lucaci, Varty Mihail, Alina Tofan, Roxana Elena Mancaș, Alexandra Popa, Francisco Ramonda, Mădălina Nicola, Alina Medoia, Mihai Bercaru, Carmen Manac, Radu Chivulescu, Darie Nemeș Bota, Irina Nițu, Andreea Lupu, Alexandru Unguru, Carmina Dilimoț, Ioana Stoica, Simona Dabija, Mădălina Dorobanțu, Patricia Cordoș, Alin State, Doru Craiu, Aida Sosic.

icarus

Conceptul de teatrul senzorial – labirint a apărut în anii ’90 și își are rădăcinile în „Teatrul Suprimaților” al lui Augusto Boal și în lucrările antropologului teatral Enrique Vargas. Această formă de teatru este conceptualizată de regizorul galez Iwan Brioc și se definește în mod special prin interacțiunea directă și constantă cu spectatorul. (yorik.ro

 

Bogdan Nechifor nu se sfieşte să afirme că educaţia nonformală i-a schimbat viaţa, mai ales cunoaşterea şi aplicarea tehnicii de educaţie a teatrului-labirint, o metodă prin care spectatorul devine actor în piesa pe care o vizionează. (radioromaniacultural.ro

 

Regizorul Iwan Brioc a venit în România pentru a asista la pregătirea noului spectacol al Companiei de Teatru Labirint. (…) “Context Oriented Theatre reușește să aibă toate aceste rezultate recunoscând că teatrul este o externalizare a conștiinței și că diferite metode de teatru relevă diferite tipuri de conștiință. În Teatrul Imersiv precum Teatrul Labirint Senzorial nu poate fi trasată cu ușurință o linie între audiență și actori. (arcub.ro