M-am jucat, aseară târziu, pe întuneric, de-a v-aţi ascunselea într-o grădină. Probabil, cu nişte copii, poate cu nişte actori, nu ştiu, eram legată la ochi. A fost bine când ne-am ţinut de mâini. Surpinzător a fost bine. Pentru că, de obicei, nu-mi plac atingerile cu necunoscuţii. Mi-a plăcut să simt sub palme scoarţa copacului după care m-am ghemuit. Am umblat, în întuneric absolut, prin încăperi necunoscute. I-am strâns tare de mâini pe cei care mă conduceau. Mi-a fost frică şi am ştiut că singurul reper, că singura certitudine e acel „celălat”, omul de lângă tine. I-am iubit şi mai mult atunci când vorbeau. Lumea e haos cumplit dacă celălat nu iţi comunică prezenţa lui.
Labirintul nu e vizionare de spectacol, e trăire personală. Prin urmare, doar personal poţi să vorbeşti despre el. E destul de greu să o faci a doua zi, pe lumină, când spontaneitatea îşi cedează mai tot terenul convenţiilor sociale. Şi, totuşi, dacă n-am putea să o facem, ar fi ca şi cum le-am fi furat degeaba energiile celor ne-au ţinut de mână prin holurile întunecate ale drumului către noi înşine.
Experienţa de la Labirint are legătură cu regăsirea copilului din noi şi cu identificarea şi învingerea fricilor. Copilul din mine? Ştiam că nu s-a pierdut. Trăiesc mereu cu convingerea asta, la fel şi cu convingerea că nu e un lucru pe care să îl comunici celorlaţi, să laşi pe cineva să îl vadă. Sunt curioasă dacă pot face afirmaţia asta doar azi, la scurt timp după experienţa de aseară, sau va fi la fel de uşor să o fac şi poimâine, şi peste două luni, şi peste un an. Fricile? Le ştiam cam pe toate. Ele au rămas, sunt, şi acum, la locul lor. Ce nu ştiam era că poţi pune atât de mult preţ pe ceilalţi, pe oamenii din prejma ta, fără să vrei să ştii cine sunt ei: copii, adulţi, bărbaţi, femei, dacă le place symphonic metal sau hip hop. Că ceilalţi desenează cadrele sentimentului tău de securitate. Poate aderasem la teorii care spuneau exact asta. Dar nu simţisem. Percepţia? Da. Percepţia este imaginea pe care mi-o fac eu despre lucruri în termeni de „Atenţie! Pericol!” şi „E ok. Nu-ţi face griji”. E bicromatică. Esenţial, e bicromatică. Nunaţele sunt învăţare socială. Ele vin dup ce nu mai eşti copil.
Dacă Labirintul e artă? Da, este. Pentru că e nebunie şi frumuseţe, pentru că are emoţii puternice, pentru că nu trişează, pentru că împărtăşeşte şi construieşte, pentru că face nişe largi în blazare şi banalitate, pentru că cercetează şi face posibilă cunoaşterea.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.