UN ARTICOL DE ADINA LATEȘ
Fetița soldat, de Mihaela Michailov, pus în scenă la Sala 9G a Teatrului Național „I.L. Caragiale” (regia Silvia Roman), creează, in a nutshell, un univers al copilăriei, pe atât de actual ca trăiri, pe atât de îndepărtat vizual, prin trimiterile textuale și de decor, la o cultură comunistă, de după război.
Spectacolul este construit ca un amplu monolog, un one woman-show, care reușește să umple, prin apelul la trecut și amintiri, nevoia de dialog, imagini, mișcare. Pentru că povestea este vie prin autenticitatea discursului; cu alte cuvinte, pare istorisirea unui copil (jucat de actrița Silvana Mihai), spusă pe loc, fără prea mult apel la ficțiune.
Mi s-a părut, mai degrabă, o defulare a unei lumi interioare bogate, bine închegate — de la frici, traume (așa cum au fost ele percepute de o fetiță de nouă ani: moartea mamei, boala bunicii, plecarea și indiferența tatălui) care se manifestă în acest colț de univers infantil, într-o manieră ludică. E o joacă cu temerile, e un mecanism de apărare pe care fetița și l-a creat. Și-a inventat jocul, proiectându-se în viitor ca pe o soldată, alimentându-și astfel, într-un mod inocent, curajul de a vedea lumea altfel, de a-și face o armată pentru a o păstra pe bunica sa alături.
Spectacolul arată că întrebările mari sunt aceleași la orice vârstă, iar problemele sunt esențializate la aceleași trăiri, deși modul de percepere e, evident, diferit. Curajul pe care ea încearcă să-l capete într-un mod firesc – printr-un adjuvant, soldățelul Dip primit „moștenire” de la bunica – se confirmă prin înțelepciunea pe care o oferă unui obiect păstrat în timp și prin fuga de singurătate cu un personaj imaginar. Întrebările despre singurătate nu-și primesc, până la urmă, răspunsul, cum nici cele absurde, ludice („Când a apărut prima dată luna, ce-a zis?/ Unde se duce timpul când trece? /Ce-ar învăța copiii la școala dacă n-ar mai învăța ce trebuie?”) nu-și găsesc soluția.
În ciuda inocenței și a sensibilității piesei, spectacolul este unul dur tocmai pentru că jonglează de la bucurie pură, simplă, la o realitate aspră. Iar frumusețea aceasta, pe muchie de cuțit, face totul să fie mult mai apăsător. E un îndemn la introspecție, la empatie, la o schimbare de care avem nevoie; iar schimbarea e, până la urmă, în noi.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.