„O întâmplare ciudată…”, o experienţă colectivă printr-un repertoriu de secvenţe citibile colectiv

Christopher suferă de o formă uşoară de autism – autism înalt funcţional – suficientă pentru a-i afecta abilităţile de comunicare şi de socializare şi pentru a-i permite o surpinzătoare şi particulară percepţie asupra lumii. Cu o inteligenţă superioară şi cu abilităţi matematice foarte bine dezvoltare Christopher reinterpretează realitatea într-un sistem de raţionament şi de limbaj propriu: “metafora este o formă de minciună”, “oamenii merg în vacanţă să vadă lucruri noi…, dar eu cred că într-o casă sunt atât de multe lucruri, încât ţi-ar lua ani întregi să te gândeşti la fiecare cum se cuvine”, “când priveşti cerul noaptea, tu ştii că te uiţi la stele, care sunt la sute şi mii de ani-lumină departe de tine… şi asta te face să te simţi foarte-foarte mic, iar dacă viaţa ta e plină de greutăţi, e plăcut să te gândeşi că ele sunt ceea ce se cheamă neglijabile, adică sunt atât de mici încât nu trebuie să le iei în seamă atunci când calculezi ceva”. Christopher se teme de străini şi are reacţii radical negative faţă de locuri necunoscute.Temă pentru regizorul Bobi Pricop: apropierea spectatorilor de senzaţiile şi raţionamentul lui Christopher.

La baza montării stă un roman din 2003 al lui Mark Haddon şi o adaptare făcută de Simon Stephens, şi cartea şi reprezentaţiile teatrale de la Londra sau de pe Broadway obţinând multe premii, admiraţia criticlor şi adeziunea publicului. În România, piesa a fost reprezentată prin amabilitatea Warner Bros. Entertainment. O poveste construită în cheie polițistă și o explorare artistică a unei probleme medicale, textul este înalt referenţiat şi în facilul produselor culturale de larg consum şi în preocupările pentru political correctness. Ce reuşeşte montarea este să nu pledeze la un nivel comun şi cu apel sentimental pentru o atenţie specială acordată unei persoane cu probleme medicale. Nu se insistă pe “Christopher are o problemă de comportament.” El este doar un băiat căruia se întâmplă să îi placă matematica şi să nu-i placă metaforele, să îi placă spaţiul cosmic şi câinii şi să nu-i placă atingerea altor persoane şi culoarea galben. Şi interpretarea perfect dozată a lui Ciprian Nicula, care ne pune în faţă un Christopher doar puţin altfel decât majoritatea oamenilor, şi alegerile regizorale, în momente cheie ale discursului despre relaţia personajului principal cu cele secundare, păstrează expresia în zona soft, departe de un sentimentalism accentuat persuasiv. Chiar dacă avem în text un Christopher care a fost minţit de tată şi părăsit de mamă.

Mai importat pentru echipă, în proiectul “O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii”, a fost să articuleze o experienţă a spectatorului în aria de gândire şi de trăire a lui Christopher. Să intermedieze o examinare a lumii, a arhitecturii şi a provocărilor ei în acord cu logica, rațiunea şi senzaţiile personajului. Zidul din tunelul de metrou de la Londra în care băiatul care se temea de necunoscut şi care nu mersese niciodată mai departe de capătul străzii din micul lui orăşel, este o tablă de scris liniată ca un caiet de matematică, iar pe el scările se desenează ca scurte segmente de dreaptă, o configurare a unui spaţiu străin şi înspăimântător după legile familiare ale geometriei. Mersul trenurilor de metrou este o reţea ordonată de fascicule luminoase, ordonate ca un circuit de fire în unitatea unui PC, pe care Christopher o analizează îndelung înainte de a decide că este destul de sigur să urce în garnitura ajunsă la peron. Gara oraşului, primul pas al călătoriei spre Londra, unde trebuia să o găsească pe mama sa, este pentru băiat şi pentru public un maximum de senzaţii: oglinzi batante în mişcare supraaccelerată, deplasarea fundalului scenei, care e în acelaşi timp şi oglindă şi perete transparent către o lume agitată proiectată în spate, muzica impetuoasă. Un design de sunet, lumină şi imagine, toate în mişcare, fac din spectator o gazdă a trăirilor personajului: semnale confuze şi imprevizibile ale lumi cu care Christopher urmează să se ciocnească şi pentru care caută un principiu ordonator. În acord cu regia lui Bobi Pricop, scenografia lui Adrian Damian, muzica lui  Alexei Ţurcan şi producţia video semnată de Dan Adrian Ionescu şi Mizdan au construit o experienţă colectivă printr-un repertoriu de secvenţe citibile colectiv.