Pentru cine şi pentru ce traduceţi?

Traduc pentru cititorul interesat să împărtășim un autor, o literatură și o cultură. Pare vag ce spun, dar, în esență, fie și simpla menționare a triadei autor-traducător-cititor sugerează nu numai pentru cine și de ce traduc, dar și prin ce le sunt îndatorată autorului și cititorului, în urzeala de pasiuni literare și de fidelități pe care aceasta o produce. După mine, a fi traducător înseamnă a fi părtaș la un triunghi amoros în care nimic nu te îndatorează mai greu și mai definitiv decât fidelitatea.

Cum a început aventura traducerii? Cum v-ați apropiat de limba din care traduceți?

În modul cel mai firesc, imediat după ce am terminat facultatea. Am început așa cum fac de obicei tinerii, când se aruncă într-o aventură și simt în lăuntrul lor îndemnul că nu greșesc. Nu e mai puțin adevărat că am avut la început de drum doi oameni care au crezut în mine și m-au încurajat: primul a fost Paul Alexandru Georgescu, profesorul meu de literatură hispano-americană la Facultatea de Limbi Romanice, care a intuit că aș avea calitățile necesare pentru a deveni traducătoare de beletristică, și pe urmă, profesorul Romul Munteanu, pe atunci directorul Editurii Univers, care, după ce am publicat traducerea volumului întâi al pentalogiei lui Manuel Scorza, m-a invitat să traduc în întregime opera romanescă a scriitorului peruan. Iar Scorza, trebuie să spun, era la ora aceea un scriitor extrem de bine cotat, romanele sale erau deja traduse în peste douăzeci de limbi. Cum de a avut curajul profesorul Romul Munteanu să-l încredințeze unei tinere debutante, mă întreb și acum. Manuel Scorza avea să moară însă, pe neașteptate, în plină putere creatoare, într-un accident de avion petrecut pe aeroportul Madrid-Barajas. Tragedia a avut loc în noiembrie 1983, Cântecul lui Agapito Robles, cel de al patrulea roman pe care îl tradusesem pentru Univers avea să apară în decembrie. Scriitorul n-a mai apucat să-și vadă cartea pe care o aștepta. După moartea sa, problema drepturilor de autor a devenit obiectul unei aprige dispute între moștenitori, ca urmare Editura Univers nu a mai reușit să obțină dreptul de a-i publica în română Mormântul Fulgerului, ultimul roman al pentalogiei. Nu știu în favoarea căruia dintre moștenitori s-a încheiat respectiva dispută – dacă se va fi încheiat –, sigur este însă că, ani în șir, aceasta i-a adus scriitorului mari deservicii, împiedicându-i circulația operei.

Cum m-am apropiat de limbile din care traduc? Pentru că două sunt, de fapt: spaniola și franceza... Și mă refer acum la ele ca la instrumentele mele de lucru. M-am apropiat de amândouă în același fel: dintr-o dublă admirație – pentru autor și pentru opera sa. Cu deosebirea că limba spaniolă m-a condus spre un mare autor de ficțiune hispano-american, Manuel Scorza, pe câtă vreme franceza m-a condus spre un mare critic european, Georges Poulet, unul dintre fondatorii „noii critici” franceze.

La început, ați avut un model de traducător? A rămas același? V-ați schimbat abordarea de-a lungul anilor?

Nu, nu am avut un model de traducător, deși înainte de 1990 traducătorii – cei mai mulți dintre ei – lucrau excepțional, nu se compară cu ce se întâmplă acum în domeniul nostru; în schimb, am avut în Facultate tineri asistenți, ei înșiși încă de pe atunci pasionați traducători din literele spaniole: Cristina Hăulică, Domnița Dumitrescu, Silvia Vâscan, Andrei Ionescu, care m-au pregătit la fel de bine lingvistic și literar și mi-au stimulat interesul pentru exercițiul traducerii. Pe urmă, m-au învățat să traduc scriitorii înșiși. Ei m-au instruit cel mai bine, nu m-au lăsat în pace până nu am dat textului, operei lor, o traducere cât mai natural expresivă în limba mea. Trudind la texte și adâncindu-mă în tainele acestora, am învățat să descopăr și să lucrez, la rândul meu, cu mecanismele scrisului, pentru a-l întâlni și a-l transmite în toată plasticitatea sa pe scriitor, până în cele mai tăcute și nebănuite intenții ale sale.

Dacă mi-am schimbat abordarea? În general, nu, n-am simțit nevoia niciodată. Dimpotrivă, recitindu-mi acum traducerile din tinerețe, dincolo de unele mici și inerente stângăcii, care le dau parcă, în plus, o marcă de autenticitate, le descopăr cu plăcută surpriză nu doar valabilitatea, ci și prospețimea. Și vreau să vă spun, mai în glumă, mai în serios, că mă invidiez pentru cât de bune cărți „citeam”. Dacă vorbim însă despre adecvare în funcție de un gen sau altul de literatură, atunci, da, în astfel de cazuri am fost obligată să îmi schimb abordarea, pentru că într-un fel te solicită critica, în alt fel proza, și în cu totul alt fel poezia.

Cum vă alegeţi cărţile? Sau ele vă aleg pe dumneavoastră?

La început am ales eu cărțile, mai târziu m-am lăsat să mă aleagă ele pe mine. Dar nu vorbim, bineînțeles, de o „industrie” a alegerilor. Nu am fost o traducătoare ambițioasă, în sensul că nu am fost foarte productivă. Nu-mi place să traduc în grabă, pentru termene presante, îmi place să citesc de mai multe ori textul, să-l las să se răcească după ce l-am tradus, să revin asupra lui. Asta nu înseamnă însă că nu sunt ceea ce se cheamă o traducătoare profesionistă, cred că dimpotrivă. Dar am avut șansa – pe care până la urmă eu însămi am avut grijă să mi-o ofer – de a-mi face o enormă plăcere din această muncă; nimic nu m-a obligat vreodată să traduc un autor à contre-cœur. Am lucrat întotdeauna însuflețită de un puternic sentiment de iubire admirativă. Și probabil că tocmai de aceea nici nu m-am despărțit ușor de „autorii mei”, am tradus cel puțin două cărți ale aceluiași autor; așa s-a întâmplat bunăoară cu Jean Starobinski, cu Eduardo Mendoza, cu Kjell Espmark. Iar de părăsit știu că nu-i voi părăsi pe niciunul, niciodată.

Cea mai docilă carte pe care aţi avut-o de tradus? Dar cea mai nărăvaşă?

Docilă nu a fost niciuna. Mai „nărăvașe”, da, pot să spun că au fost cele patru romane ale peruanului Manuel Scorza, pe care le-am tradus succesiv, între 1975 și 1983: Bat tobele pemtru Rancas, Garabombo Invizibilul, Călărețul fără somn și Cântecul lui Agapito Robles. Cu bat tobele... am și debutat, ca traducătoare, în 1975, la Editura Univers. Nu mi-a fost ușor să înțeleg și să reproduc mituri, obiceiuri, faună, floră, înseși psihologiile personajelor și psihologia limbii, cu totul diferite, ca să nu mai vorbesc de imaginarul care venea dintr-o civilizație andină arhaică. Pentru că una este să citești un text și alta să ți-l aproprii.

Greutăți mi-a făcut și Juanita clasicului spaniol Juan Valera. Dar un traducător cu cât cucerește mai greu un scriitor, cu atât îl iubește mai mult.

Metamorfozele cercului, cartea lui Georges Poulet, a fost un exercițiu de traducere sub imperiul fascinației textului – un adevărat poem al unui critic, închinat deopotrivă vastității și subtilității gândirii omenești. Cu toate că tradusesem înainte Materie și formă în poezie de Amado Alonso, aceasta a fost cartea care m-a atașat definitiv de gândirea critică și, în primul rând, de Jean Starobinski. Dar, firește, publicul nu percepe nici treptele perfecționării pe care le urcă un traducător, nici ierarhiile subiective pe care le stabilește, nici dependențele stimulatoare.

De aceea, sunt plăcut surprinsă și astăzi, după 33 de ani de la debut, timp în care am tradus și alți autori – prozatori și critici mari –, să întâlnesc cititori care îmi spun cu simpatie: „Sunteți traducătoarea lui Scorza!”. Dar acesta este, firește, meritul lui Manuel Scorza, scriitor care, deși nu a mai fost reeditat la noi, s-a impus, se vede, și a rămas, după mai bine de trei decenii de la publicare, foarte sus în simpatia publicului nostru.

Dar ca să revin la întrebare, orice scriitor, cu cât e mai mare, cu atât ți se împotrivește mai mult în timpul lucrului, nu te lasă până nu te pliezi și până nu te faci una cu el. De aceea cred că traducătorul, ca să fie bun, trebuie să fie născut cu vocația dăruirii, a devoțiunii.

O întâmplare amuzantă din cariera de traducător?

Din cariera de traducător nu, dar legată totuși de profesia de hispanistă. Nu ştiu cât de amuzantă vi se va părea, dar eu îmi amintesc, de pildă, că în tinereţe, fiind redactor şi crainic de limba spaniolă la Radio, primeam – şi eu, şi colegii mei – aproape zilnic scrisori înflăcărate, iar ele veneau mai ales din ţările sărace ale Americii Latine. Erau mesaje de prietenie înduioşătoare, scrise de ascultători, adeseori cu creion chimic, pe hârtie cu pătrăţele. Era modul lor de a da like-uri...

Ce înseamnă fidelitatea faţă de textul original? Cât este acolo din autor, cât este din traducător?

După mine, proba ultimă a fidelității este plăcerea și siguranța pe care le resimte cititorul la lectură, sentimentul că se întâlnește el singur cu scriitorul: fără traducător.

Pentru că acolo, cum spuneți, în traducerea fidelă, totul din traducător trebuie să însemne totul din scriitor

Care sunt ingredientele unui bun traducător?

Pregătirea lingvistică, cultura temeinică și talentul literar. Firește, nu le enumăr neapărat într-o ordine a preferințelor personale, ci în aceea a convingerilor profesionale; și nu cred că lipsa uneia dintre ele poate fi compensată de celelalte două. Dacă vorbim despre un bun traducător, cred că toate trei sunt obligatorii. Altminteri, traducerea nu este decât un joc al echivalențelor mai mult sau mai puțin fericite și o mecanică sterilă a gramaticilor.