„Ogres / Căpcăuni”, la PITB#4

Platforma Internațională de Teatru #4 a adus la București un spectacol a cărui evoluție o urmăream de ceva timp pe pagina de Facebook a lui Eugen Jebeleanu. Imaginile și tematica spectacolului mă făcuseră curios, așa că, atunci când am auzit că se va juca la Arcub, am lăsat deoparte spectacolele din Festivalul „FEST(in) pe Bulevard”, organizat de Teatrul Nottara în aceeași perioadă, și am dat fuga să-l văd, împreună cu toată lumea bună din Capitală. După un preludiu de salutări, pupături, strângeri de mână, spectatorii au pătruns în măruntaiele pădurii bântuite de căpcăuni, un decor imaginat de scenografa Velica Panduri, după un text semnat de Yann Verburgh.

Subiectul arzător – habotnicii ar aminti, poate, de flăcările Iadului –, titlul captivant și înfricoșător, sălbăticia sugerată de întunecimile pădurii în care stau la pândă monștri te montează încă de la început. Grozăvia se pune în mișcare încă din prima scenă și o ține așa vreme de douăzeci și opt de scene, purtându-te prin paisprezece locuri ale Pământului, aruncându-te în diferite momente, cu o defilare de treizeci de personaje întruchipate de cinci actori.

Nucleul spectacolului îl constituie expunerea secvențială a discriminării homofobe, transformând întreaga reprezentație într-un fel de documentar al acesteia și, în fine, într-un manifest împotriva ei. Spectatorul primește palmă după palmă, este devorat de căpcăuni și vărsat înapoi, într-o continuă și spasmodică mișcare, ce pare că n-o să ia sfârșit niciodată. Trecerile de la o secvență la alta sunt brutale, marcate de un sunet care te zgârie pe suflet, fără a împiedica alcătuirea unui discurs coerent despre homofobie, punctat de cântece calde, de dragoste, care par și mai cumplite în neomenescul lumii căpcăunilor. Civilizație vs sălbăticie, dragoste vs ură, tandrețe vs brutalitate, cam acestea sunt extremele unui spectacol care te pocnește în moalele capului.

Numai că… se întâmplă ceva… Așa cum devenim imuni la grozăviile ce se perindă pe ecranele televizoarelor sau pe pereții Facebook-ului, tot așa, aici, aglomerarea de episoade cutremurătoare din istoria homofobiei te face să-ți încordezi mușchii stomacului, pentru a fi (mai) pregătit dinaintea loviturii următoare. Rezultatul este o răcire a emoției, o trezire a instinctului de conservare, care cumva te anesteziază față de violență, parând orice atac exterior. M-am surprins că devin tot mai indiferent, mai rece și exterior dinaintea ororii. În plus, previzibilitatea loviturilor – toate, de aceeași natură – m-a imunizat cu totul până la urmă, încât am plecat de la spectacol cu aceeași senzație pe care aș fi avut-o răsfoind un album fotografic în care vezi, unul după altul, instantanee ale unui război – știi că e un război și devii neatent la detalii, pentru că ele ajung să fie doar niște exemplificări ale unui grotesc uman deja conținut în ideea războiului.

Căpcăunii este, în esența lui, un spectacol angajat, un spectacol-documentar (și documentat) care urmărește să tragă un semnal de alarmă. E un strigăt din gurile a mii și mii de oameni care au suferit sau chiar au murit pentru că sunt ceea ce sunt. Granița între „ei” și „noi” este fragilă și ușor de transgresat, pentru că, în fond, căpcăunii există și de-o parte, și de cealaltă. Abisurile umane sunt bântuite de monștri, care ies din când în când și îi înfulecă pe cei care stau pe marginea prăpastiei.