Omul pernă sau realitatea de a trăi fictiv

Mi-am dat seama că fictivitatea se aseamănă izbitor cu realitatea. Ştiam lucrul acesta, însă după vizionarea spectacolului de teatru fictiv-realist am realizat cât de indispensabile sunt realităţile paralele ale unui spaţiu, ale unei acţiuni, ale unor oameni. 
Omul pernă este o rană. O rană care se-ncearcă să fie vindecată prin măiestria unui joc actoricesc şi al unei minţi regizorale adaptate unor istorii nu foarte îndepărtate. Moartea sau trăirea se împleticesc absurd. Te îndeamnă să devii parte din relaţia lor ca şi când ai fi un invizibil om. Poveştile spuse nu sunt aceleaşi cu cele scrise. Înfăptuirea lor într-un plan fictiv-realist poate duce la dezmembrarea unui turn de fildeş construit cu sârguinţă timp îndelungat. Şi acest fapt se petrece în spaţiul compus din macabre imagini împletite cu amuzante situaţii, definibile prin accente concise, date în „folosinţă”. 
Coloana vertebrală a spectacolului Omul pernă se ţine dreaptă pe tot parcursul drumului. Se îndoaie atunci când liniştea devine extrem de zgomotoasă pentru foarte scurt timp. Suspansul e la el acasă, iar liniştea e cea mai bună prietenă cu vocile interioare ale scriitorului anonim interogat în legătură cu poveştile sale şi asemănările dintre acestea şi o serie de crime petrecute în oraş.
Rana difuză se închide uşor după fiecare pagină citită. Întrebările au răspunsuri exacte, iar răspunsurile nasc la rândul lor întrebări inexacte. Acest fapt dovedeşte calitatea unui spectacol-poem aflat într-o stare de continuă schimbare.
Omul a pus capul pe pernă şi a adormit cu gândul la o lume haotică, supusă unor torturi morale şi unor exigenţe care conduc la deformarea unei societăţi aflate în plină schimbare. 
Era într-o vreme în care spaţiul era închis, iar libertatea semăna cu un coşmar. Se întâmpla într-o lume în care omul nu putea să-şi ducă viaţa în spate, fiindcă spatele lui era acoperit de feţele unora care trebuiau să vegheze asupra lui tot timpul. Era ceva ce semăna cu o poveste retrăită, în care nimeni nu putea să vorbească mai mult decât îi era permis, în care omul voia să zâmbească, dar nu putea, fiindcă faţa lui era ţinută neutră de unii, se ştiu ei care. 
Când dorinţa de a fi liber şi de a trăi normal într-o lume normală îţi este frântă, începi să deraiezi de pe şina care ar fi trebuit să te ducă la capătul lumii tale. Vieţi rupte de realitate sau vieţile reale ale unor oameni, cu bune şi cu rele, se propagă asupra unei oglinzi asuprite de crăpături masive. Feţele lor se văd întretăiate şi palide. Acum, nimeni nu mai poate face nimic. Timpul a decis ca ei să devină nişte perne moi, pufoase, în care gloanţele au intrat fără să se audă nici măcar cât o picătură de ploaie căzută pe caldarâmul încins al oraşului-fantomă. 
E perna lor ca şi perna noastră. E omul din spatele oamenilor. 
E Omul pernă.