T.S.: Aș vrea să aprofundăm puțin perioada aceasta a turneelor. Ele v-au dat prilejul unor întâlniri extraordinare. Știu că erați la Roma, cu Teatrul Giulești (astăzi Odeon), cu două spectacole, Măsură pentru măsură și Meșterul Manole, și atunci v-ați întâlnit și cu Federico Fellini, și cu Franco Zeffirelli, și cu De Chirico.

D.C.: Sunt un om foarte norocos. Am jucat la Teatro Argentina și au venit la spectacol Vittorio de Sica, Zeffirelli, ș.a. Idolul meu, Fellini, n-a fost. Dar într-o după-amiază, când eram liber, mă plimbam și am ajuns în Piața Spaniei. Și am văzut într-un colț un domn foarte bine îmbrăcat, care se uita la doi puști care se ciondăneau. Când m-am apropiat și l-am recunoscut, am făcut ceva ce n-am făcut în viața mea. M-am dus la el și i-am zis „Bună ziua”, în franceză și m-am prezentat. Mi-a răspuns într-o franco-italiană că știe de mine, că primise invitația la spectacole, dar n-a putut veni. Și m-a invitat pe loc la o cafea. Am stat de vorbă aproape o oră. Și la final m-a invitat la o filmare, la Cinecitta.

T.S.: Zeffirelli, în schimb, a fost la spectacol.

D.C.: Cu Zeffirelli a fost mult mai simplu. M-a invitat la vila lui de pe Via Antiqua, cu câțiva actori. A fost o masă extraordinară și am stat de vorbă. Eu văzusem Romeo și Julieta de care am fost profund impresionat și, evident, am vorbit despre Shakespeare. I-am povestit cum vreau să fac Hamlet și, cum nu aveam o hârtie, i-am desenat o schiță pe un șervețel și cu obrăznicie, i-am spus la final: „Franco, păstrează șervețelul, s-ar putea să ai nevoie de el.”

Foto de mai jos: Dinu Cernescu cu Franco Zeffirelli

 

T.S.: Să revenim, după această paranteză, la Camilo Osorovitz, la Paris.

D.C.: Camilo a avut darul de a face mulți bani și mulți copii. Era un desenator extraordinar și și-a dat seama că la Paris nu existau reviste pentru copii. Și a făcut nu una, ci trei. Care au prins extraordinar. Ultima și actuala lui soție era, pe vremea când s-au cunoscut, directoarea Băncii engleze în Franța. Și-au cumpărat un mic hotel particular, în apropiere de Arcul de Triumf. Și prima oară am fost invitatul lui la Paris.

T.S.: Pentru că l-ați pomenit pe Ducu, aș profita să vă întreb ce a însemnat pentru dumneavoastră?

D.C.: Ducu a fost ceva foarte complicat și unic. Relația mea cu Ducu a început când am fost chemat să fiu profesor la institut. Știam că o să vină și el, de la tatăl lui, Iurie Darie. Am luat un obicei de la un unchi al meu care a fost mare profesor de literatură și am închis clasa la ora fixă. Evident, Ducu lipsea. Și după zece minute am auzit așa, un fel de râcâit. Am întrebat „cine e?”, și a răspuns: „Eu sunt. Studentul Darie”. I-am deschis și am făcut ceea ce pentru unii era o pedeapsă, dar Ducu așa merita, l-am pus în rândul întâi. Pentru că Ducu a fost student de rândul întâi. Încetul cu încetul ne-am împrietenit. Am constatat că are o cultură muzicală ieșită din comun. Că citește mult. Că nopțile ascultă muzică și că se culcă dimineața și se scoală foarte târziu. Lucru care va continua și când va fi la teatru. După aceea a venit acea invitație la Riccione. Sanda Manu fusese invitată ca profesor principal și eu, care mai fusesem invitat de patru ori la rând la Maastricht. Am fost rugați să ținem o conferință. Și eu i-am întrebat dacă nu e mai bine ca în loc de conferință să venim cu un exemplu. Cei de la Riccione au fost încântați și așa Ducu a fost invitat cu examenul de trecere de la anul întâi la doi, cu Paracliserul de Marin Sorescu, pentru care toată comisia îi dăduse nota zece. A fost un succes extraordinar. Toată lumea era convinsă că nu ne vom mai întoarce și am dezamăgit pe toată lumea, pentru că ne-am întors cu toții, cu amintiri extraordinare și cu începutul unei cariere internaționale formidabile a lui Ducu. Chiar Vittorio Gassman i-a dat premiul. Au trecut anii și, după ce eu am trecut prin experiența Teatrului Mic și a televiziunii, Ducu a fost numit director la Teatrul „Bulandra” și într-o zi m-a invitat la el la birou și mi-a spus: „Doto (pentru că așa îmi spunea) ai stat prea mult, te-am chemat să lucrezi. Tamara Buciuceanu se întoarce la teatru și vreau o piesă pentru ea”. Și după mai multe căutări am găsit Mamouret. După aceea a urmat încă o piesă și încă una și ultima a fost Pisica pe acoperișul fierbinte. Apoi s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Au trecut doi ani de la moartea lui și nu pot să trec peste asta.

T.S.: El rămâne studentul dumneavoastră favorit, este evident. Dar ați predat și în Olanda.

D.C.: Întâmplarea și norocul au jucat un rol continuu. Eram plecat undeva, la Praga sau în Germania, nu-mi mai amintesc. Și se auzise că România este un loc în care se face teatru de cea mai bună calitate. O delegație a Academiei de Teatru din Maastricht a venit la București și dintre spectacolele pe care le-a văzut, le-au plăcut două dintre spectacolele mele. Apoi am primit o scrisoare în care eram întrebat dacă aș vrea să predau, de patru ori câte trei sau patru luni. Am făcut acolo și fragmente din Zamolxe și Meșterul Manole, Picnic pe câmpul de luptă al lui Arrabal.

T.S.: Aveau un alt fel de a face teatru?

D.C.: Nu știu foarte bine, pentru că nu am văzut prea multe spectacole. Un spectacol mai deosebit am văzut când am fost invitat după al doilea spectacol la Haga și mi s-a propus să fac un Shakespeare, Coriolan, cu o mare vedetă a lor. A fost foarte onorant pentru mine. A ieșit bine. E o piesă pe care am montat-o de trei ori, dar după opinia mea, niciodată nu a fost foarte bine. Am pus-o acolo, apoi la „Nottara” cu Ion Dichiseanu și la Teatrul Mic. Când l-am auzit pe Ducu că o să monteze Coriolan am zis că e un fel de nebunie, când mi-a zis că are 60 de oameni în figurație. Am fost la o repetiție și, cum eram liber, n-am mai plecat. Am stat lângă el, bucuros, fericit că îl văd. Se simțea din ce în ce mai rău. Am stat lângă el și în seara premierei. Mulți dintre cei care eram acolo știam că e ultimul lui spectacol. Era o chestie foarte ciudată, care numai în teatru se poate întâmpla. Erau aplauze și lacrimi. Se aplauda viitorul mort. Și n-a trecut mult timp și Ducu s-a dus. Din fericire, televiziunea a fost foarte activă și există filmat tot spectacolul.

T.S.: Am remarcat că ați montat în străinătate texte românești. Caragiale la Praga, Blaga la Budapesta, Sorescu la Dortmund. De ce aceste alegeri?

D.C.: Am pus niște piese extraordinare. D’ale carnavalului este o piesă senzațională, care n-are nicio legătură cu partidele de la conducere, nici cu orientarea lor. Caragiale e Caragiale și de asta am pus-o la Praga, unde a fost un mare succes. A fost un singur moment, la replica, pe care eu am pus să o spună toate personajele: „Dar ce căuta neamțul în Bulgaria?”, când și-au cam adus aminte de niște tancuri venite la Praga și erau urale în sală. Am fost chemat de un tovarăș și rugat să scot replica aceea. Am refuzat, dar niște oameni de la ambasadă au spus să nu înveninăm o relație din cauza unei piese și am scos replica respectivă. O piesă genială. Am pus și Matca. Iară o piesă foarte bună a lui Sorescu, care a avut mare succes și la Dortmund. Acolo am avut de-a face cu stilul nemțesc de a face teatru. Îmi cereau câți pași să facă la stânga, când să ridice privirea și eu le-am explicat că în teatrul de o anumită factură nu există asta, că sentimentele conduc mișcările. Le-a plăcut și după aceea ne-am împrietenit. Cu excepția unui singur moment, când mi-am amintit de un accident pe care îl văzusem și m-am dus la directorul teatrului, un om foarte drăguț, și i-am spus că vreau să modific finalul și pentru asta trebuie să mi se facă patru-cinci coșciuge. Și el mă întreabă: „N-ați prevăzut de la început asta?” „Nu, am zis eu. E o idee care mi-a venit pe parcurs.” „Cum adică? După ce ați început vă vin idei?” „Da”, am spus eu ușor șocat și jucând rolul modestului; în sinea mea, înjurându-l foarte rău. Și atunci mi-a spus: „Domnule Cernescu, sunteți invitatul nostru. Fac o excepție. O să dau telefon la ateliere să vi se facă tot ce doriți. Dar am o rugăminte: să nu mai spuneți nimănui din teatrul meu că v-a venit o idee pe parcurs”. Și n-am spus, dar după ani și ani, când dânsul nu mai era director, am scris asta. Zamolxe l-am făcut, la fel, mai întâi aici, dar puțin grăbit. Între timp m-am gândit mai mult la piesă și, pentru că la Budapesta mi s-a cerut o piesă românească, asta am propus. Mi-am dat seama că piesa e și un mare pamflet politic. Finalul este cu toată lumea care vine purtând pe brațe o fotografie enormă a lui Zamolxe care stă pe trotuar și se uită. Când vede fotografia, se repede și o sfâșie cu mâinile lui. Așa ceva nu s-ar fi putut face la București, dar la Budapesta, da. Ziariștii care au venit de la București au fost încântați și mi-au spus să nu mă supăr că nu vor scrie despre acest lucru. Că e mai bine și pentru ei, și pentru mine. Și pentru o dată, văd că n-au existat turnători. Sau erau dintre cei care știau că cei din tribună n-or să mai fie în tribună. Pentru că drumurile spre Târgoviște sunt multe.

T.S.: Dar nu ați montat numai texte românești. Ați montat și Lear, și Bărbierul din Sevilla...

D.C.: Am pus Lear, nu al lui Shakespeare, ci pe al lui Edward Bond, care este o parafrază la Lear-ul original. L-am făcut cu niște actori extraordinari, mari actori evrei-ruși. Marele Teatru Habima își trage numele de la Teatrul Gabima, care pe rusește înseamnă scenă. Unul dintre teatrele cele mai susținute de englezi, americani, care dădeau bani. Veneau cei mai extraordinari regizori. Eu am avut noroc cu tânăra directoare de la Beer Sheva, care ne-a invitat pe Cătălina Buzoianu și pe mine să punem în scenă. Acolo am pus Lear.

T.S.: Și l-ați cunoscut și pe autor.

D.C.: Am fost la el în Anglia. M-a primit, deși de obicei nu primește regizori, actori. Pentru că veniseră înaintea mea cronicile formidabile despre spectacol. Și atunci mi-a zis că face o excepție pentru mine. Am vrut să îl cunosc pentru că mi-a plăcut foarte mult cum a scris piesa. M-a fascinat. Și pentru că a ieșit bine, la câteva zile de la premieră, am primit un telefon de la Teatrul Habima. Și mi-au propus să montez Hamlet, fără să mă mai întorc acasă.

T.S.: Era la câțiva ani distanță față de Hamlet-ul de la „Nottara”. Ați reluat aceleași idei?

D.C.: Nu prea. Atunci s-a întâmplat un lucru extraordinar. I-am rugat pe cei de la Habima să îi trimită o invitație și lui Ducu. Am vrut să cunoască spiritul și țara. Și a venit. Și m-a ajutat la lumini. Datorită lui am făcut lumina la timp. Am lucrat 48 de ore. Era fascinat de instalația lor de lumină, ei erau fascinați de felul cum conduce el. La premieră am fost felicitat de persoana cea mai importantă în stat, șeful armatei. După aceea ne-am întors acasă, el cu ale lui, eu cu ale mele și după un timp a devenit director.

T.S.: În corespondența dumneavoastră, găsesc și un mesaj scris de Jan McKellen. În ce context v-ați întâlnit?

D.C.: S-a întâlnit undeva cu Radu Beligan, pe care l-a întrebat ce face în acel moment. Și Beligan i-a spus că repetă Amadeus. Și atunci i-a zis că îl interesează. Și Beligan, în stilul lui, i-a spus „Bine. Vino!” A venit la o repetiție la București. Scenografa Daniela Codarcea l-a invitat la vila în care stătea atunci, la Snagov. Și acolo am dat un party în cinstea lui Jan. Ani mai târziu, după ΄90, când se știa că voi fi numit director la Național, am fost la Londra. Unde puteam să mă școlesc mai bine decât la Naționalul de acolo? Și el m-a ajutat să intru acolo timp de o zi și să stau de dimineața până seara. Am mâncat la cantină, am fost la repetiții, repetiții la masă, pe scenă, când s-a făcut lumina și seara la spectacol. Era o repetiție chiar cu el. Dar aprobarea de a asista mi-a dat-o directorul de atunci, Richard Eyre. Și acolo m-a uimit un lucru. La spectacol, era un Shakespeare, trei sferturi din spectatori veneau cu textul în mână. Știu că am fost șocat de chestia asta și am povestit cuiva, care a zis: „Normal”. Era perioada în care se aștepta să vină acolo „Bulandra” cu Hamlet, când au avut o presă extraordinară. Cum, „normal?” Ori te uiți pe scenă, ori în carte. Pe mine m-a oripilat. Că mie îmi place să tai, să schimb.

 

„Să știți că noi românii, când nu suntem hoți, suntem geniali”

T.S.: Aș face un salt către o altă întâlnire pe care ați avut-o, cu Dali la Paris.

D.C.: Am fost invitat de una dintre actrițele mele, Raluca Sterian, din Peer Gynt, care fugise și se măritase cu Jean Jaques Nathan, băiatul proprietarului marii edituri Fernand Nathan. Când i-am telefonat că sunt în Paris, mi-a spus „Perfect. Poimâine este ziua noastră”. M-a invitat la un restaurant pe Champs–Élysées, de care nici nu mă puteam apropia. Acolo am văzut o masă destul de mică, dar erau vreo trei chelneri în jurul ei. Jean-Jaques s-a întors către mine și mi-a spus: „O să ai o surpriză”. Nici zece minute n-au trecut și a venit Dali, care a cerut un măr. Am văzut că s-au salutat și i-am spus: „Jean Jaques, dacă nu-mi aranjezi un interviu cu Dali, nu-ți mai vorbesc tot restul vieții”. După trei zile, am primit un telefon de la secretarul particular al lui Dali, care mi-a spus că la Hotel Maurice, în ziua cutare, la ora 12.00, am întâlnire cu Dali. Eu m-am speriat îngrozitor, pentru că auzisem fel și fel de chestii despre Dali. Am vorbit cu Osorovitz să-mi facă rost de un fotograf. Mi l-a trimis pe Claude Bricage, un fotograf genial și am vorbit și la ambasadă să mă însoțească atașatul cultural, ca să nu fiu singur. Când am ajuns, în sala în care am fost introduși, erau vreo sută de ziariști din toate țările. Eu nu eram pregătit cu întrebări și n-aveam nimic la mine de notat. Ziceam că o să țin minte. Ceea ce s-a și întâmplat. L-am rugat pe cel de la ambasadă să noteze el. Și l-a un moment dat, Dali m-a chemat la el și m-a întrebat: „Ești român?” „Da”, am spus. Și mi-a propus să rămân după întâlnirea cu toată lumea, într-un salon alăturat. A fost absolut fascinant. Mi-a povestit despre România, despre care știa, citise. Despre Traian, despre Decebal. Îi port un foarte mare respect și astăzi. Faptul că sunt român a fost o legitimație de calitate. Să știți că noi românii, când nu suntem hoți, suntem geniali.

T.S.: Cum a fost și Eugѐne Ionesco, pe care l-ați cunoscut.

D.C.: Normal, din moment ce eram prieten cu Pintilie și el o iubea foarte mult pe Marie France. I-am cerut lui să mi-l prezinte pe Ionesco. Într-o seară am fost invitat la masă la Eugѐne Ionesco, care era cu totul altul decât cel din scrieri. În primul rând vorbea românește perfect. Eu l-am uluit spunându-i că i-am citit prima lui carte, celebrul Nu. Și la plecare mi-a dat o dedicație pe o carte a lui.