UN ARTICOL DE OLTIȚA CÎNTEC
Regizorii din zona artelor colective au un sistem propriu de detectare a talentelor cu care vor să lucreze. E o calitate obligatorie pentru acoperirea acestui perimetru al meseriei, care precede perioada propriu-zisă a repetițiilor și condiționează reușita. Selectarea celor mai potriviți interpreți prin intermediul cărora să se exprime e o operațiune deloc simplă, presupune intuiție și experiență, abilitatea de-a vedea cumva dincolo de prestația de câteva minute a cuiva. În cinematografie există agenții specializate în casting și un director care preia responsabilitatea. Scop în care are succesive runde de întâlniri cu regizorul, căruia îi face propuneri, îi prezintă portofolii, îi convoacă pe aspiranți la probe practice. În teatru, cu foarte rare excepții, misiunea și-o asumă cel care urmează să lucreze cu ei. Procesul e deopotrivă interesant pentru nespecialiștii curioși care sunt interesați de ceea ce se petrece în culisele premergătoare unei premiere. Pentru profesioniștii aflați în căutarea unor oportunități, aflarea unor detalii e un exercițiu de meserie.
Pentru dezvăluirea câtorva din tainele rutinelor de casting, l-am întrebat pe Radu Afrim, unul dintre cei mai populari directori de scenă ai momentului, cum procedează el de obicei. Ce urmărești la un casting, ai un tipar general pe care îl aplici de fiecare dată ori audiția variază de la un proiect la altul?, l-am întrebat mai întâi. Uite ce spune el:
Radu Afrim: „Sunt diferențe mari de la un casting la altul și cel mai adesea imprevizibile. Dacă e pentru un rol principal, pun la bătaie arsenalul greu de probe. Dacă e pentru mai mulți actori în roluri pe care urmează să le dezvolt pe parcurs în funcție de posibilitățile celor care iau castingul, e cam altceva. Mulți actori tineri se deschid în timpul repetițiilor și atunci le tot dau sarcini, alții, din păcate, se închid. Însă mi se spune că se redeschid după premieră (adică după ce dispar eu din peisaj). Diferă total audițiile de la București, unde numărul celor care vin la casting e de obicei mult mai mare și șansa de a alege ceva foarte bun crește vizibil, și cele din alte orașe (care au institut de teatru). Dacă fac casting pentru liceeni (multe din spectacolele din timpurile bune ale teatrului din Brăila) ori copii (Pasărea retro sau Despre oameni și cartofi), mizez exclusiv pe talentul nativ și construiesc aproape tot spectacolul în funcție de energiile și disponibilitățile lor. Foarte rar (aproape deloc) se fac castinguri în interiorul trupelor teatrelor. Se presupune că faci un spectacol ca să servești trupa unui teatru care te invită. Am servit-o întotdeauna (niciodată n-am regizat vreun spectacol cu mai puțin de cinci-șase actori), însă am probleme cu această pretenție. Nu-mi pot imagina cum ar fi dacă un regizor de film ar fi obligat să aleagă zece actori dintr-un total de treizeci. Să nu aibă voie să-i vadă pe alții. Și toată lumea să aștepte să ia Palme d'Or cu acel film. Uneori, în timpul repetițiilor priveam un anumit actor și-mi ziceam «cât de tare ar fi fost X în rolul ăsta!» . Însă mărturisesc că mereu îmi trece prin cap același actor / aceeași actriță. Hai, aceiași doi / aceleași două. Uneori dau casting fără să știu de câtă lume am nevoie, pentru ce roluri am nevoie. Doar pentru a măsura talentul din zonă. Și păstrez un număr de oameni cărora le dau de lucru. Adesea, ei rămân în proiect până la capăt."

Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte, Teatrul Național Târgu Mureș – Compania „Tompa Miklós”
Pentru a da o mai apăsată utilitate discuției mele cu Afrim, m-am arătat interesată de aspectele practice ale unei audiții. Preferă ca aspiranții să vină ei cu un repertoriu? Le dă el un fragment din textul viitorului spectacol? Ce alte condiții mai apar în anunțul inițial? Regizorul precizează:
Radu Afrim: „În general, la casting vin tineri. Independenți. Și ei vin cu repertoriul lor. Care coincide cu repertoriul cu care s-au prezentat la examenul de admitere în facultate. Adică poezii din poeți locali (în funcție de județul din care provine candidatul). Când sunt în an terminal, vin cu rolul de licență, care la fete oscilează între Lady Macbeth, Mița Baston și Elena Andreevna. Însă la aceasta din urma au nevoie de partener de dialog și audiția începe să se complice. La băieții cărora li s-a spus că sunt comici, cel mai des pot asculta Nae Girimea, iar la cei cărora li s-a spus că sunt frumoși își permit ceva din Shakespeare la bustul gol. Sunt roluri pe care le lucrează în decursul unui an școlar cu profesorul. Foarte puțini au curajul să vină cu roluri pregătite cu colegii lor din grupa de regie. Toate astea sunt motive care mă fac să nu mizez pe ceea ce prezintă ei. Prefer să-i aud povestind ceva din viața lor, pentru că mă interesează emisia, dicția, carisma, imaginația. Prea puțin mă interesează eroii pe care i-au învățat pe de rost în școală. E ca și cum ai învăța pe de rost Eu nu strivesc corola de minuni a lumii în liceu pentru a lua o notă bună la teză. Nu te îmbogățește cu nimic. În plus, nici nu-ți dai seama că tocmai ai strivit corola respectivă cu ajutorul profului de română (actorie). Cel mai fericit sunt când descopăr un talent nativ pe care facultatea n-a reușit să-l distrugă sau o fărâmă de sălbăticie pe care școala n-a reușit s-o domesticească. Știu că aia e materia cu care voi putea lucra. Foarte rar dau probe din textul pe care urmează să-l pun în scenă. Asta e pentru cei ajunși în etapa a doua a castingului. Când audiția e pentru mișcare scenică (Pădurea spânzuraților, de exemplu) las mână liberă coregrafului. E preferabil, pentru că după aceea lui o să-i reproșez alegerea nefericită."

Pădurea spânzuraților, Teatrul Național București
Foto: Adi Bulboacă

Despre oameni și cartofi, Teatrul „Andrei Mureșanu”, Sfântu Gheorghe
Următoarea mea curiozitate a vizat cât de mult contează capacitatea lor de-a improviza în această primă impresie profesională care este audiția. Primează ea în raport cu tehnica/ metoda interpretativă?
Radu Afrim: „Nu contează prea mult. Pentru că știu că în timpul muncii n-o să-i las prea mult să improvizeze, desenul montării nu le prea permite acest lucru. Dacă dau peste cineva incredibil de inventiv sau funny, care mă face să mă tăvălesc de râs la repetiții (nu mi s-a întâmplat însă cu new entries), evident că-l las să improvizeze. Însă nu o dată improvizația s-a limitat la poante de Commedia dell'Arte. Și eu nu sunt un fan al genului."
Întrebarea mea l-a condus pe interlocutor către considerații ceva mai largi, pe care le redau pentru că sunt foarte utile începătorilor.
Radu Afrim: „Adesea improvizația se confundă cu situația nefericită în care sunt puși actorii să-și regizeze singuri spectacolul în absența unui regizor activ care doar semnează regia în contract și pe afiș. Cei foarte tineri nu au însă nici prea multă metodă. Și terenul nesigur pe care se află e pentru mine un mare câștig. Se lucrează mult mai bine pe o materie pe care n-au lăsat prea mulți urme. Nu pot fi păcălit de cei care jonglează din sprâncene, mandibulă sau măru' lu' Adam atunci când vor să plângă în scenă. Și, mai penibil, în film. Astea toate intră în discuție dacă nu ceri un joc brechtian, dacă nu le ceri actorilor să joace alb, discursiv. La asta apelează regizorii tineri când întâlnesc o trupă mai puțin dotată și nu știu de unde s-o ia. Asta făceam și eu la începuturi. Oricum, școala de la Cluj nu mergea pe un joc psihologic și-mi convenea. Vorbesc de gusturile mele de acum douăzeci de ani."
Unii regizori fac și exerciții de tip workshop cu cei înscriși, așa că am continuat pe ideea aceasta. Atelierele asociate procesului de casting urmăresc dezvăluirea a cât mai multe dintre însușirile interpreților, uneori, din fericire, unele despre care nici ei nu știau că dispun. Cum e la Afrim?
Radu Afrim: „Le fac când sunt în formă și timpul îmi permite. De workshop se ocupă mai mult coregraful angajat în proiect. Cei care trec de casting vor avea parte pe parcursul celor șase-șapte săptămâni de lucru de workshop-uri suficiente. Actorii povestesc adesea de regizori (în general veniți din Europa) care făceau câte două săptămâni de workshop-uri excelente și când treceau la repetițiile pentru spectacol erau nuli. Își imaginau că în timpul acelor workshop-uri au rezolvat și treaba cu spectacolul. N-are legătură. Bine, dacă spectacolul nu e dintre acelea în care actorii se plimbă brownian spunând alb niște monoloage. Acolo lucrurile se rezolvă într-o zi. Și mai rămâne timp și de o bere în care regizorul să dea niște feedback-uri de genul «great job»″.
Ca în orice proces de selecționare a resursei artistice, oricine se poate înșela. Voiam să aflu dacă și cât de des s-a înșelat în privința celor care au luat castingul. Și ce soluții de back-up are.
Radu Afrim: „Daaaa. Oh, da. Adesea îmi spun: nu mai dau în viața mea castinguri. Actorii mă aud spunând la repetiții, nu o dată «de data asta am ales foarte prost». Vă dați seama ce impuls le dă asta! (Zâmbește) Și totuși, nu cred că vreodată cineva din distribuție a sărit în ochi de prost ce era. Sau lumea a făcut o medie. Însă cei care nu fac față regimului și exigențelor pleacă pe parcurs. Sau sunt anunțați elegant că nu mai fac parte din proiect. Niciodată însă nu pierd săptămâni întregi cu echipa. Despărțirea se întâmplă în cel mult o săptămână. E foarte greu să alegi (cine ești tu să alegi, de fapt?), e foarte greu să dai oameni afară (trebuie ales un moment potrivit și nu te ajută nimeni să-l alegi)."

câine cu om. câine fără om, Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova
Nu puteam să nu-l descos și în privința uriașei popularități de care se bucură, a faptului că toată lumea vrea să lucreze cu el, atât instituțiile, cât și actorii. Care e secretul, cum a ajuns să fie adesea mai popular decât interpreții din spectacolele sale, ceea ce, pentru arta teatrală, e neobișnuit?
Radu Afrim: „Probabil au văzut unele performanțe la care au ajuns unii dintre colegii lor. Nu puțini au fost și premiați. În altă ordine, se știe că la mine nu există «figurație». Detest să chem pe cineva într- un proiect doar ca să treacă din stânga în dreapta sau să dea o replică protagonistului. Consider că nimeni n-ar trebui să mai facă așa ceva. Ține de un soi de teatru învechit. Chiar și mașiniștii care joacă la mine în spectacole primesc mai mult. Unii chiar monoloage. Pentru unii tineri întâlnirea cu mine e o școală dură, însă pot fi siguri că după aceea, tot ce vor întâlni în meserie va părea mult mai ușor de gestionat. În același timp, am răbdare să stau pe detalii cu ei (uneori în detrimentul muncii cu actorii angajați ai teatrului) și îi pun pe picior de egalitate cu actorii angajați în toate situațiile din timpul lucrului. Foarte des opresc repetiția pentru a cere părerea tuturor despre ceea ce văd (îi zicem, ca să ne amuzăm, forum). Atunci actorul debutant (sau încă student) trebuie să-și dea cu părerea despre faza în care se află rolul pe care-l face starul teatrului (care uneori e chiar proful lui din școală). Și e foarte greu să zici că e bine atunci când e evident că nu e. Mai ales cu toată echipa de față. Și recuziterul și-a exprimat și el, la îndemnul meu, părerea despre rolul făcut de marea actriță X la repetiția din ziua Y".

Dansul Delhi, Teatrul Național din Iași
Din rațiuni de sistematizare, l-am rugat pe regizor să alcătuiască o listă cu câteva sfaturi pe care le-ar da tinerilor care se înscriu la un casting. Iată ce-a ieșit:
Radu Afrim: „Să se uite un pic în CV-ul regizorului/ regizoarei la care ar urma să joace. Ca să vadă ce texte preferă și ce gen de teatru detestă. Poate să mai citească unele cronici care s-au scris despre munca lor. În cazul meu, uneori îi mai avertizează scenograful «să nu zici din Caragiale, că nu iei castingul» (deși am regizat Caragiale. Însă a fost jucat departe de felul în care el se exersează în școală). Ce să mai zic? Să vadă filme contemporane, să fie cât de cât citiți (atâta cât se mai poate cere azi), să aibă grijă ce muzică spun la casting că ascultă (pot să mintă până la proba contrarie), să fie atenți cu fotografiile pe care le pun cu ei pe rețelele de socializare (un portret neinspirat mă poate face să refuz să-l/ o chem la casting. Deci să se împrietenească cu fotografi talentați care să le facă fotografii acceptabile sau chiar wow). Să lase la ușa castingului prejudecăți de tot felul acumulate în anii (puțini) de facultate, dar și prejudecăți despre regizorul/ echipa în care urmează să intre. Să întrebe din start care sunt provocările «extreme» la care vor fi expuși (în situații scenice) și, în cazul în care regizorul le intuiește, acesta va răspunde. Dacă personajul (folosesc acest termen cu care nu sunt de acord, dar asta e altă poveste) e expus la nuditate, sexualitate (explicită), limbaj licențios, violență fizică reală, vehicularea unor idei fasciste și actorul consideră sincer că nu va face față, e bine să se retragă din start. La fel în cazul în care actorul va trebui să promoveze prin rol unele valori sociale cu care nu e de acord (legat de feminism, minorități sexuale, antisemitism, rasism în general), deoarece religia sau educația (ne)primită în familie îi stau în cale. Și nici regizorul, autorul dramatic sau echipa (în general, la mine foarte open minded) nu-l pot convinge, e clar că nu prea are ce să caute în proiect."

Seaside Stories, Teatrul de Stat din Constanța
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.