La casting cu Radu Afrim

Regizorii din zona artelor colective au un sistem propriu de detectare a talentelor cu care vor să lucreze. E o calitate obligatorie pentru acoperirea acestui perimetru al meseriei, care precede perioada propriu-zisă a repetițiilor și condiționează reușita. Selectarea celor mai potriviți interpreți prin intermediul cărora să se exprime e o operațiune deloc simplă, presupune intuiție și experiență, abilitatea de-a vedea cumva dincolo de prestația de câteva minute a cuiva. În cinematografie există agenții specializate în casting și un director care preia responsabilitatea. Scop în care are succesive runde de întâlniri cu regizorul, căruia îi face propuneri, îi prezintă portofolii, îi convoacă pe aspiranți la probe practice. În teatru, cu foarte rare excepții, misiunea și-o asumă cel care urmează să lucreze cu ei. Procesul e deopotrivă interesant pentru nespecialiștii curioși care sunt interesați de ceea ce se petrece în culisele premergătoare unei premiere. Pentru profesioniștii aflați în căutarea unor oportunități, aflarea unor detalii e un exercițiu de meserie.

Pentru dezvăluirea câtorva din tainele rutinelor de casting, l-am întrebat pe Radu Afrim, unul dintre cei mai populari directori de scenă ai momentului, cum procedează el de obicei. Ce urmărești la un casting, ai un tipar general pe care îl aplici de fiecare dată ori audiția variază de la un proiect la altul?, l-am întrebat mai întâi. Uite ce spune el:

Radu Afrim: „Sunt diferențe mari de la un casting la altul și cel mai adesea imprevizibile. Dacă e pentru un rol principal, pun la bătaie arsenalul greu de probe. Dacă e pentru mai mulți actori în roluri pe care urmează să le dezvolt pe parcurs în funcție de posibilitățile celor care iau castingul, e cam altceva. Mulți actori tineri se deschid în timpul repetițiilor și atunci le tot dau sarcini, alții, din păcate, se închid. Însă mi se spune că se redeschid după premieră (adică după ce dispar eu din peisaj). Diferă total audițiile de la București, unde numărul celor care vin la casting e de obicei mult mai mare și șansa de a alege ceva foarte bun crește vizibil, și cele din alte orașe (care au institut de teatru). Dacă fac casting pentru liceeni (multe din spectacolele din timpurile bune ale teatrului din Brăila) ori copii (Pasărea retro sau Despre oameni și cartofi), mizez exclusiv pe talentul nativ și construiesc aproape tot spectacolul în funcție de energiile și disponibilitățile lor. Foarte rar (aproape deloc) se fac castinguri în interiorul trupelor teatrelor. Se presupune că faci un spectacol ca să servești trupa unui teatru care te invită. Am servit-o întotdeauna (niciodată n-am regizat vreun spectacol cu mai puțin de cinci-șase actori), însă am probleme cu această pretenție. Nu-mi pot imagina cum ar fi dacă un regizor de film ar fi obligat să aleagă zece actori dintr-un total de treizeci. Să nu aibă voie să-i vadă pe alții. Și toată lumea să aștepte să ia Palme d'Or cu acel film. Uneori, în timpul repetițiilor priveam un anumit actor și-mi ziceam «cât de tare ar fi fost X în rolul ăsta!» . Însă mărturisesc că mereu îmi trece prin cap același actor / aceeași actriță. Hai, aceiași doi / aceleași două. Uneori dau casting fără să știu de câtă lume am nevoie, pentru ce roluri am nevoie. Doar pentru a măsura talentul din zonă. Și păstrez un număr de oameni cărora le dau de lucru. Adesea, ei rămân în proiect până la capăt."

Pentru a da o mai apăsată utilitate discuției mele cu Afrim, m-am arătat interesată de aspectele practice ale unei audiții. Preferă ca aspiranții să vină ei cu un repertoriu? Le dă el un fragment din textul viitorului spectacol? Ce alte condiții mai apar în anunțul inițial? Regizorul precizează:

Radu Afrim: „În general, la casting vin tineri. Independenți. Și ei vin cu repertoriul lor. Care coincide cu repertoriul cu care s-au prezentat la examenul de admitere în facultate. Adică poezii din poeți locali (în funcție de județul din care provine candidatul). Când sunt în an terminal, vin cu rolul de licență, care la fete oscilează între Lady Macbeth, Mița Baston și Elena Andreevna. Însă la aceasta din urma au nevoie de partener de dialog și audiția începe să se complice. La băieții cărora li s-a spus că sunt comici, cel mai des pot asculta Nae Girimea, iar la cei cărora li s-a spus că sunt frumoși își permit ceva din Shakespeare la bustul gol. Sunt roluri pe care le lucrează în decursul unui an școlar cu profesorul. Foarte puțini au curajul să vină cu roluri pregătite cu colegii lor din grupa de regie. Toate astea sunt motive care mă fac să nu mizez pe ceea ce prezintă ei. Prefer să-i aud povestind ceva din viața lor, pentru că mă interesează emisia, dicția, carisma, imaginația. Prea puțin mă interesează eroii pe care i-au învățat pe de rost în școală. E ca și cum ai învăța pe de rost Eu nu strivesc corola de minuni a lumii în liceu pentru a lua o notă bună la teză. Nu te îmbogățește cu nimic. În plus, nici nu-ți dai seama că tocmai ai strivit corola respectivă cu ajutorul profului de română (actorie). Cel mai fericit sunt când descopăr un talent nativ pe care facultatea n-a reușit să-l distrugă sau o fărâmă de sălbăticie pe care școala n-a reușit s-o domesticească. Știu că aia e materia cu care voi putea lucra. Foarte rar dau probe din textul pe care urmează să-l pun în scenă. Asta e pentru cei ajunși în etapa a doua a castingului. Când audiția e pentru mișcare scenică (Pădurea spânzuraților, de exemplu) las mână liberă coregrafului. E preferabil, pentru că după aceea lui o să-i reproșez alegerea nefericită."

Nu puteam să nu-l descos și în privința uriașei popularități de care se bucură, a faptului că toată lumea vrea să lucreze cu el, atât instituțiile, cât și actorii. Care e secretul, cum a ajuns să fie adesea mai popular decât interpreții din spectacolele sale, ceea ce, pentru arta teatrală, e neobișnuit?

Radu Afrim: „Probabil au văzut unele performanțe la care au ajuns unii dintre colegii lor. Nu puțini au fost și premiați. În altă ordine, se știe că la mine nu există «figurație». Detest să chem pe cineva într- un proiect doar ca să treacă din stânga în dreapta sau să dea o replică protagonistului. Consider că nimeni n-ar trebui să mai facă așa ceva. Ține de un soi de teatru învechit. Chiar și mașiniștii care joacă la mine în spectacole primesc mai mult. Unii chiar monoloage. Pentru unii tineri întâlnirea cu mine e o școală dură, însă pot fi siguri că după aceea, tot ce vor întâlni în meserie va părea mult mai ușor de gestionat. În același timp, am răbdare să stau pe detalii cu ei (uneori în detrimentul muncii cu actorii angajați ai teatrului) și îi pun pe picior de egalitate cu actorii angajați în toate situațiile din timpul lucrului. Foarte des opresc repetiția pentru a cere părerea tuturor despre ceea ce văd (îi zicem, ca să ne amuzăm, forum). Atunci actorul debutant (sau încă student) trebuie să-și dea cu părerea despre faza în care se află rolul pe care-l face starul teatrului (care uneori e chiar proful lui din școală). Și e foarte greu să zici că e bine atunci când e evident că nu e. Mai ales cu toată echipa de față. Și recuziterul și-a exprimat și el, la îndemnul meu, părerea despre rolul făcut de marea actriță X la repetiția din ziua Y".

Din rațiuni de sistematizare, l-am rugat pe regizor să alcătuiască o listă cu câteva sfaturi pe care le-ar da tinerilor care se înscriu la un casting. Iată ce-a ieșit:

Radu Afrim: „Să se uite un pic în CV-ul regizorului/ regizoarei la care ar urma să joace. Ca să vadă ce texte preferă și ce gen de teatru detestă. Poate să mai citească unele cronici care s-au scris despre munca lor. În cazul meu, uneori îi mai avertizează scenograful «să nu zici din Caragiale, că nu iei castingul» (deși am regizat Caragiale. Însă a fost jucat departe de felul în care el se exersează în școală). Ce să mai zic? Să vadă filme contemporane, să fie cât de cât citiți (atâta cât se mai poate cere azi), să aibă grijă ce muzică spun la casting că ascultă (pot să mintă până la proba contrarie), să fie atenți cu fotografiile pe care le pun cu ei pe rețelele de socializare (un portret neinspirat mă poate face să refuz să-l/ o chem la casting. Deci să se împrietenească cu fotografi talentați care să le facă fotografii acceptabile sau chiar wow). Să lase la ușa castingului prejudecăți de tot felul acumulate în anii (puțini) de facultate, dar și prejudecăți despre regizorul/ echipa în care urmează să intre. Să întrebe din start care sunt provocările «extreme» la care vor fi expuși (în situații scenice) și, în cazul în care regizorul le intuiește, acesta va răspunde. Dacă personajul (folosesc acest termen cu care nu sunt de acord, dar asta e altă poveste) e expus la nuditate, sexualitate (explicită), limbaj licențios, violență fizică reală, vehicularea unor idei fasciste și actorul consideră sincer că nu va face față, e bine să se retragă din start. La fel în cazul în care actorul va trebui să promoveze prin rol unele valori sociale cu care nu e de acord (legat de feminism, minorități sexuale, antisemitism, rasism în general), deoarece religia sau educația (ne)primită în familie îi stau în cale. Și nici regizorul, autorul dramatic sau echipa (în general, la mine foarte open minded) nu-l pot convinge, e clar că nu prea are ce să caute în proiect."