Nu dezbaterea asupra războiului primează, ci apelul la fibra adâncă a umanității, în cutremurătorul spectacol Băieții de zinc de la Teatrul „Bulandra”, după romanul Svetlanei Aleksievici, laureată Nobel, în casa căreia, în 2020, ambasadorii străini au făcut de strajă zile și nopți. Scopul era ca scriitoarea, la cei șaptezeci și doi de ani, să nu fie arestată de aparatul represiv al lui Lukașenko. Svetlana Aleksievici era ultimul membru din prezidiul Consiliului de Coordonare – organismul opoziției –, rămas încă în libertate, în timpul demonstrațiilor din Belarus. Se dovedea – a câta oară?! – că în dictatură libertatea de expresie se pedepsește la orice vârstă.

Să aduci în prim-plan o pleiadă de mame rusoaice ai căror fii au murit în războiul din Afganistan echivalează cu a comenta urmările oricărui război, din orice epocă. Suferința mamelor care își pierd copilul în floarea vârstei este atât de copleșitoare încât orice instrument ce complică limbajul teatral devine superfluu; mai ales că și stilul scriitoarei este unul jurnalistic, simplu, clar, fără înflorituri. Aceasta a fost cartea, cea a simplității, pe care a jucat și regizorul Yuri Kordonsky, cel care a făcut și dramatizarea. Nici decoruri (scenografia Nina Brumușilă), în afară de masa lungă și de peretele negru, nici costume, în afară de veșmintele negre ale mamelor îndoliate, nici mișcare, căci toate femeile, șapte la număr, stau așezate una lângă alta, la nici doi metri de public. Simplitate extremă, suferință conținută, fără patetisme, căci orice stridență sau alunecare în teatralitate ar fi știrbit emoția aceea mută, grea, atotcuprinzătoare, care urcă în spectator, pentru a rămâne acolo zile și zile.

Dana Dogaru

Mariana Mihuț

În mijlocul mamelor stă Mariana Mihuț, reținută, sobră, dar caldă, în rolul scriitoarei acuzate că le-a deformat mărturiile. Ei îi revine funcția de a condamna războiul („ce mi-au povestit mamele nu se poate inventa și nici imagina”), de a sublinia grozăvia totalitarismului sau a propagandei prin care băieții sunt atrași la război. Care nu înseamnă decât „muncă silnică și ucidere”, după cum spune scriitoarea, într-un intermezzo prezent după fiecare intervenție a mamelor. Monolog după monolog, în registre complet diferite, fiecare mamă, în stadii diverse ale suferinței, de la negare la furie, își va povesti istoria. Dana Dogaru, puternică, dar cu un aer înfrânt, este mama care i-a insuflat fiului idealuri nobile. Doar că acestea se ciocnesc, inevitabil, de murdăria și corupția societății, de jocurile primitive de putere. „Mi-e greu să trăiesc. Ce m-ai învățat tu nu există”, îi va spune băiatul care alege să plece la război în Afganistan, pentru a rezolva dezamăgirea nonconcordanței între ideal și realitate. Mai adâncă decât orice revendicare justițiară, durerea părinților înăbușe furia. Nu există resemnare după asemenea pierdere: „De doi ani suntem morți. Nu mi-am dat foc în piața publică. Nici soțul meu nu le-a aruncat carnetul de partid”.

Ana Ioana Macaria

Rodica Lazăr

Profira Serafim

Camelia Maxim

Mirela Gorea
Foto: Adi Tudose

Ceea ce dă valoarea extraordinară a spectacolului este, cum spuneam, pe de o parte, austeritatea, simplitatea mijloacelor, care se bazează exclusiv pe forța actrițelor, pe de altă parte, varietatea caracterelor și, implicit, a registrelor alese de regizor pentru interprete. Nici una nu seamănă cu alta. Fiecare creează propriul său regal actoricesc.

Așa se întâmplă cu Ana Ioana Macaria, poate în cel mai tulburător rol al carierei, o femeie simplă, inocentă, dintr-o bucată, acar la Căile Ferate, care și-a crescut băiatul singură. Chiar și mare, la propriu (înalt de doi metri) și la figurat, băiatul continuă să-și manifeste, spre bucuria și mândria mamei, afecțiunea pentru aceasta. Cu atât mai grea va fi pierderea. Aflată la jumătatea drumului între respingere (neputând deschide sicriul primit, nu reușește să se convingă că băiatul i s-a stins) și acceptare, mama, a cărei întreagă investiție de iubire, muncă, energie s-a pierdut, figurează o singură soluție posibilă: să adopte un alt copil.

În aceeași linie a marilor performanțe actoricești se înscrie și monologul Rodicăi Lazăr, singurul personaj care întrerupe linia mamelor rămase fără copii. În hanorac, frustă, băiețoasă, dură și furioasă, asistenta medicală interpretată de ea a plecat la cerere în Afganistan. Speculând bine contrastul între natura practică a personajului și revolta produsă de ororile văzute („Băieții noștri mureau. Pentru fiecare soldat al nostru omoram un sat întreg”), regizorul accentuează adâncimea tragediei. În subsidiar, fiecare monolog strecoară și detalii despre context, despre umilințele suportate de băieți în armată (parcă desprinse din materialele de pe youtube, cu atrocitățile din Ucraina), despre teroarea și sărăcia pe care o lasă în urmă războiul și mai cu seamă militarii ruși. În excelentul monolog al Rodicăi Lazăr personajul amintește de realitățile flagelului, de faptul că soldații se droghează („Drogul te face puternic. Te eliberează de propriul corp. În starea asta e mai ușor să omori”), de lipsurile care obligă femeile să se prostitueze. „Poți cumpăra o femeie pentru două conserve de carne. Sau pentru o cutiuță de farduri”, va spune asistenta medicală în care pulsează încă furia în fața ororilor văzute, a suferințelor îndurate de colegii de front, dar, în egală măsură, și de inamici.

La fel, în povestea mamei interpretate de Profira Serafim, se va vorbi despre corupția din armată, despre mita dată pentru a scăpa de serviciul militar sau de război, despre realități care pot părea ridicole, dacă nu ar fi legate de un subiect atât de tragic. De pildă, obligația responsabililor de a aștepta să se strângă mai multe sicrie înainte să organizeze un transport. Cu monologul său derulat în ritm rapid, plin de energie, mama aceasta se află încă în stadiul acuzațiilor, în care toți cei din jur par vinovați de moartea fiului ei. Iar despre rănile psihice lăsate în supraviețuitori vorbește monologul Mirelei Gorea. Întrerupând suita celorlalte povești, personajul său este singura mamă al cărei băiat s-a întors viu. Doar că traumele, atât din război, unde a omorât copii, cât și din mediul militar, unde a îndurat umilințele superiorilor și ale colegilor, sunt așa de puternice încât, întors la existența civilă, devine ucigaș. Durerea mamei care își vede copilul stâlcit mental pe viață, cu o condamnare de cincisprezece ani, este imposibil de imaginat: „O invidiez pe mama al cărei băiat s-a întors fără picioare. Le invidiez chiar și pe mamele ai cărei copii au murit”, recunoaște ea.

Ultimul monolog, în interpretarea Cameliei Maxim, este devastator. Recitalul actriței, cu tușe ușoare de emoție și de inocență, cu registre pe care le schimbă pe nesimțite, merită toate superlativele. Suferința mamei interpretate de ea este conținută, fără urmă de patetism, plină de demnitate. O mamă din familie de ofițeri, care, de patru ani, de când i-a murit fiul, merge în fiecare zi la cimitir. Stă cu băiatul ei de dimineața până seara, îi povestește cum a fost ziua, îi arată hainele pe care și le cumpără, vorbește cu fiecare fir de iarbă apărut pe mormânt. „Eu vreau să trăiesc mult. Să apăr mormântul”. I-a scris deja fiului un teanc de scrisori. Imposibil de dezlipit de copilul ucis, personajul evoluează de la duioșie la furie oarbă: „De ce nu dă nimeni socoteală? Vreau să înțeleg. Cine răspunde pentru asta?”.

Dar, așa cum ne-a învățat istoria, nimeni nu răspunde „pentru asta”. Le revine doar creatorilor de artă să surprindă umanitatea din jurul atrocităților, să plângă, să facă penitența pe care ar trebui să și-o asume politicienii, să ceară iertare mamelor pentru suferința îndurată, așa cum o va face scriitoarea la final. Puține sunt montările care să echivaleze cu o experiență importantă de viață. Aceasta este una dintre ele. Pur și simplu, nu există cuvinte pentru a încadra un asemenea spectacol zguduitor.