INTERVIU CU EMILIA DOBRIN

 

Cristina Rusiecki: Toată lumea îți spune Miki, deși te cheamă Emilia. De la ce vine Miki? Nu te cheamă Miki, nici Mihaela.

Emilia Dobrin: Nu, nu. Și, culmea!, am prieteni apropiați care de Sfântul Mihail și Gavril scapă câte un „La mulți ani”. M-am născut la 11 luni cu 5,2 kg, cu păr și unghii. Nici nu m-au mai înfășat, mă țineau pe o pernă mare. Nu au putut să mă boteze până pe la un an. În copilărie, avea grijă de mine și de fratele meu o săsoaică și ea spunea tot timpul „vezi ce face aia michi!”, „vezi, aia michi e bine?”. Și așa a rămas Miki, deși în acte eram trecută Emilia.

C.R.: Așadar, o săsoaică te-a poreclit.

E.D.: Nu știi că pe vremuri sașii își trimiteau fetele să învețe să facă treabă, să muncească? Dar aveau o școală făcută, cât de cât, nu ca bonele de azi. Știau cum să se poarte, știau cât au voie, cum au voie... Și ea ne-a crescut și pe mine, și pe fratele meu destul de mult timp. Când m-am născut, fratele meu avea patru ani. Cu mine a stat până pe la vreo doi ani și ceva. Era de-a casei.

C.R.: În București erați?

E.B.: Nu, la Vălenii de Munte.

 

Articol din cadrul ediției

C.R.: Mi-ai spus odată că voiai să devii balerină, nu? Când erai mică…

E.B.: Da, a fost visul meu. Și am rămas cu el pentru totdeauna. Chiar am făcut puțină școală de balet. Fratele meu era la școala de muzică. Dar au venit vremurile acelea grele, când fiii de intelectuali aveau multe opreliști. Și, deși eu am intrat prin concurs la școală, n-am mai avut loc în cămin. Nu eram din București. Un timp am stat la o mătușă a mea, dar erau vremuri în care se trăia foarte greu. Tata nu avea încă slujbă, pătimise...

C.R.: Pătimise în închisoare?

E.D.: Da, a făcut. Au pătimit și el, și mama și n-am mai avut loc în cămin. N-au avut părinții cum să ne țină. Eu am trecut mai ușor peste asta, dar fratele meu chiar a făcut un șoc. A fost dramatic cu el. El era și mai mare. Făcea Școală de Muzică.

C.R.: Pe care n-a terminat-o.

E.D.: N-a terminat-o. A făcut Conservatorul după aceea, dar n-a făcut instrument. A făcut studii generale, ca să fie profesor.

C.R.: Și atunci cum ai ajuns la Actorie?

E.D.: La Actorie am ajuns împinsă de ai mei, și mai mult de tata.

C.R.: Adică tatălui tău îi plăcea actoria? De obicei, părinții nu privesc cu ochi buni meseria aceasta.

E.D.: Mamei îi plăcea enorm teatrul. N-a avut condiții, fiindcă și ea a plecat de-acasă în timpul războiului. Cei evacuați stăteau chiar lângă Prut. Casele era făcute zob. Până la urmă, mama s-a mutat în București, tot așa, pe la rude. Dar a rămas înnebunită după teatru. Scria texte pentru brigăzi artistice, așa mai câștiga un ban în plus, se ocupa de ei, îi învăța. Tata era cu muzica. Ascultam tot la patefon. Nebunia lui era opera. Părinții au vrut foarte tare să dau la teatru. „Hai la teatru, încearcă la teatru, te rog!”, spuneau ei.

C.R.: Și așa te-ai pregătit pentru examenul de la teatru.

E.D.: M-am pregătit de la o probă la alta. A fost foarte ciudat, dar așa a fost să fie, pentru că erau trei sute și ceva de candidați pe vreo șase locuri. Am intrat printr-o minune. Nepregătită! Nici nu aveam spectacole pregătite, nici nu-mi plăcea să cânt în cor. Eram destul de autistă, aveam o altă lume, o lume ciudată. I-am spus unui coleg de școală: „O să dau la Teatru, fiindcă ai mei vor și o să le fac această plăcere. După aceea, mă duc la Filosofie”. În anul acela sau cu un an înainte, se desființase Filosofia. Mi-am spus: „Bine, o să dau la Teatru și după dau, poate, la Drept”. Și prietenul mi-a răspuns: „Te învăț eu niște poezii”. Și mi-a ales el două poezii. Pe urmă, Iulică Negulesco, așa se chema prietenul, a și plecat în Franța. La început părea să aibă o carieră mare, a fost iubitul lui Jeanne Moreau. Și el mi-a dat trei poezii, printre care una de forță, că așa se cerea. N-am învățat și monologul. Am zis că, dacă trec de prima probă, o pregătesc pe a doua, așa că am învățat de la o probă la alta. Cred că m-a ajutat faptul că eram atât de curată, când toți erau atât de bine pregătiți – cu Petrică Gheorghiu, cu Sanda Manu, cu cine mai era cu Sanda Manu. Erau niște oameni care pregăteau foarte bine copiii. Am intrat printr-o minune. Eram atât de curată și limpede, că examinatorii și-or fi zis „hai să vedem cum arată, ce se întâmplă când iei pe cineva atât de crud”. Poate asta dădea adevăr.

C.R.: Se dădeau probă de mișcare și probă de muzică?

E.D.: Da, mă rog, proba de mișcare n-a fost o problemă pentru mine. Am învățat câteva vorbe, parcă un monolog dintr-un personaj de Commedia dell'Arte. Am învățat o păginuță mică și mi-am făcut eu singură o mișcare. Am luat proba, apoi am luat-o și pe cea de citire la prima vedere. Mi-am luat Cehov, care îmi plăcea, și am citit o nuvelă. Toată lumea se pregătea cu bucăți bătute și răzbătute. Dar am avut șansă.

C.R.: A fost greu în facultate?

E.D.: Am avut o facultate absolut superbă, fiindcă am avut niște profesori foarte buni, deși nu la actorie. Actoria am învățat-o, de fapt, la Regie. Pe vremea aceea nu ieșeam din sălile de Regie. Jucam la toți colegii de la Regie, unde erau și niște profesori pe măsură. Penciulescu și Esrig chiar veneau la repetițiile studenților lor. Ne învățau niște lucruri care mi-au rămas pe veci. Esrig punea preț pe atitudine. Pe urmă am și văzut celebrul spectacol al lui, Nepotul lui Rameau, foarte bun, cu atitudinea lui Gheorghe Dinică și a lui Marinuș Moraru. Erau extraordinari. Esrig își făcea o profesie din despicatul textului. Pe vremea aceea, nu se vehicula cuvântul „performanță”, ideea era să fii bun. Dar tot ce te învățau ei era despre performanță. Stăteam toată ziua la Regie. Am lucrat cu Alexandru Tocilescu, cu Petrică Ionescu, cu Alexandru Tatos, cu cine mai era, tot așa, la film cu Mircea Veroiu, Călin Ghibu... Jucam și la regie film, și la regie teatru.

C.R.: Ai fost fericită în perioada aceea.

E.D.: Da, fericită. Ne informam din străinătate, primeam vești, aflam ce mișcă pe acolo. Țin minte când am făcut cu Tocilescu o piesă americană. Era perioada când se mai înmuiase regimul, până în 1971. Era seria grozavă de la Regie, Aurică Manea, Andrei Șerban, Cătălina Buzoianu, Gina Ionescu. Noi, actorii, ne duceam să le vedem repetițiile. Vedeam tot ce se poate, stăteam noaptea ca să vedem filme care nu existau pe piață. Esrig făcea proiecții pentru Marinuș Moraru și pentru Dinică, să-i pregătească pentru Nepotul lui Rameau. Aduceau filme care se proiectau în Institut: Fellini, Visconti... Bașca, erau selectate de o minte pricepută.

C.R.: Da, și cu gust. Pe vremea aceea ce însemna pentru tine teatrul?

E.D.: (oftează) Bucurie. O mare bucurie. Deși am făcut film de la început, din primul an de facultate, pentru mine teatrul era dorul, asta mă bucura cel mai tare. Venind din provincie, aveam în jurul meu numai oameni foarte sus. Trăiam lângă ei și am înțeles că îmi doream să pot spune, cu meseria asta, ce înțeleg din viață, deși n-am gândit-o niciodată ca pe o meserie. Știi, se tot zice „bun meseriaș!”, când vezi un actor făcând bine un lucru. Dar eu zic că actorul e un om extraordinar, o sensibilitate aparte, care mi-a spus ce aș fi vrut să aflu sau ce nu am curajul să recunosc. Un îngrijitor de suflete.

C.R.: Frumos spus. Filmul nu e o bucurie?

E.D.: E urât să spun asta, dar filmul nu-mi aduce bucurie. La un singur film m-am simțit foarte bine, la Secvențe, filmul lui Alexandru Tatos. M-am simțit foarte bine și pentru că întreagă echipă participa la poveste.

C.R.: Oricum, ca actor, devii unul dintre creatorii operei.

E.D.: Nu știu. Să spun că sunt timidă? Oare e frumos să recunosc? La teatru ai șansa empatiei, la film, nu. Acolo sunt așa de multe lucruri care hotărăsc în afara ta. Ai regizorul creator, bun, el e și în teatru, dar apoi ai decupajul, prim-planul, gros-planul. Toate parcă îți iau din personalitate. La film cred că trebuie un meșteșug anum. Și la teatru îți trebuie meșteșug, dar ești mai liber. Una e să începi să spui o poveste și o spui timp de patru ore. Dacă reziști, dacă ești bun, dacă ești adevărat, o spui patru ore. Dar, la film, te gândești înainte de o secvență: „Stai, măi, ce-am făcut alaltăieri? A, secvența aia când intram pe ușă și tocmai m-a anunțat că mi-a murit mama”. Ei, și dă-i cu fața, că mi-a murit mama și mai încolo mai pune regizorul, mai pune și unghiul operatorului ceva (râde). Partea artistică aparține mai mult celorlalți. Tu ești un instrument, mai degrabă. De aceea nu m-am uitat niciodată la filmele în care am jucat. Am mai văzut câte o secvență la post sincron, cum se făcea pe vremea aia, dar un film cu mine cap-coadă, nu. O singură dată m-a forțat Dan Chișu să văd un film în care am jucat: „Acuma stai și te uiți cu mine aici în sală, la premieră”. Și eu l-am rugat: „Dane, nu mă chinui!”.

C.R.: De ce? Nu suporți să te vezi? Nu te recunoști?

E.D.: Nu-mi doresc să mă văd. Și de spectacole îmi aduc aminte foarte greu. Dar cred că în teatru am spus ceva.

C.R.: Și acum teatrul înseamnă tot bucurie?

E.D.: Da, bucurie după ce am făcut schimbarea de vârstă. La un moment dat, a fost un chin. Nu mă mai mulțumea. Eram pusă într-un tipar.

C.R.: Care? De femeie frumoasă?

E.D.: Da, femeia, nu frumoasă, femeia ornament. Și tocmai când eu acolo, într-un colț, îmi doream să spun ceva unor oameni tineri, dar nu cred că aș fi avut curaj, pentru că îmi știu lungul nasului, a apărut fenomenul underground. Acum, după ce am schimbat fila anilor, teatrul mă bucură foarte tare.

C.R: De ce?

E.D.: Cred că a rămas gândul constant că pot să pun și eu un strop de bine pentru fiecare. Salvarea mea a fost că regizorii au înțeles că am altă vârstă și m-au lăsat să fiu cum sunt. Nu joci Julieta până la 40 de ani. La 40 de ani ești mămică, apoi imediat ești bunică... Ranevskaia are 40 de ani, de ce o joacă numai actrițe de 50? Și pe Hamlet de ce nu-l lasă să fie Hamlet la vârsta lui?

C.R: Vorbind de femeia decorativă, mi-am adus aminte de Scoica de lemn de la Teatrul „Nottara”, când jucai încă femeia frumoasă, încă erai cantonată în tiparul respectiv. Am văzut spectacolul în liceu și amintirea mea cu tine este foarte puternică. Te am în față încă.

E.D.: Da? I-auzi! Ce bine îmi pică! A fost un spectacol care pe mine m-a ajutat foarte tare. Am avut multe căderi, perioade de nemulțumire. De fapt, simțeam că nu reușesc să prind miezul și adevărul acestei meserii. Să-i prind inefabilul. Nu reușeam să înțeleg de unde trebuie să pornesc sau ce să scormonesc în mine sau cum să scot afară ca să creez acel inefabil al serii în care vezi spectacolul. Scoica de lemn m-a ajutat foarte tare. Am avut niște parteneri extraordinari, Liliana Tomescu, care m-a susținut foarte mult, Moțu Pittiș, cu care jucasem și în studenție... A fost o atmosferă foarte frumoasă, ne și jucam mult cu textul ăla surrealist.

C.R.: Și foarte poetic...

E.D.: Poetic, da. Ei, cum scoți poezia, ca să ajungă până la omul din sală, să găsească în ea căldură cel ce o ducea atât de amarnic, care ducea o viață atât de grea?

C.R.: Au existat perioade distincte în cariera ta, etape în evoluția ta ca actrița?

E.D.: Da, au fost, sigur că da. Să scap de stângăcie a fost primul hop. Jucând la un moment dat foarte mult, mi-a fost teamă să nu ajung în postura de a spune „Vedeți-mă, eu sunt acum în fața voastră!”. Și, ca să evit, o vreme am fost destul de stângace, amestecam potecile. Am învățat din aproape în aproape. Gina Patrichi m-a ajutat foarte mult, mi-a fost prietenă de suflet.

C.R.: Da? Trebuie să-mi povestești despre ea.

E.D.: Cu mine a murit, cu mine și cu fata ei. Eu i-am spus „Tatăl nostru”. Am fost prietene foarte, foarte bune. Când luam un rol, îi spuneam: „E atât de antipatic și atât de imposibil!”. Și ea spunea: „Da, e firesc, așa trebuie să fie, trebuie să te împrietenești cu el, ia-l și despică-l!”. Am avut mare noroc. Și Gilda Marinescu m-a ajutat într-un moment foarte greu. Am fost distribuită într-un spectacol, în Mizantropul, la dublu cu Vasilica Tastaman.

C.R.: Oh, ce genuri diferite!

E.D.: Pe același rol. La un moment dat, Vasilica nu a mai venit. N-a mai interesat-o, cum era ea, așa, n-a mai vrut să vină. Și m-am trezit cu ditamai rolul. Molière, ca și Caragiale, e foarte greu de jucat. Cine mi-a sărit în ajutor, cu cine stăteam și repetam noaptea, bucată cu bucată? Cu Gilda Marinescu. Când o vedeam jucând, mi se tăia răsuflarea, uitam să respir ca să văd cum putea să scoată ce scotea. Se făcea lumină în jurul ei, era ca într-o bulă. A stat cu mine și m-a ajutat să fac rolul. Nu a ieșit extraordinar, dar a fost o etapă. În drumul meu m-a mai ajutat hazul. N-am pus la suflet, nu am vrut să joc cu orice preț. Am zis dacă mi se dă, primesc, dacă nu, înseamnă că nu trebuie să primesc eu. N-am făcut niciodată o dramă că n-am primit un rol.

C.R.: Există o prejudecată, cum că pe o actriță nu o ajută prea tare să fie foarte inteligentă, pentru că se cenzurează mai mult, disecă mult mai mult, nu lasă să iasă spontan ce are de spus. Ce crezi despre această prejudecată tu, ca persoană foarte inteligentă?

E.D.: Crezi că sunt?

C.R.: Da, sigur, ai și inteligență emoțională, și inteligență socială, ești un om foarte plăcut, cu prestanță intelectuală, citești...

E.D.: Da, mă mai țin cu asta...

C.R.: Și celui mai mare intelectual de pe lumea asta i-ar face plăcere să stea cu tine și să te asculte. Ai o personalitate distinctă.

E.D.: Mi-a rămas în cap ce zicea Penciulescu: „Dacă ți-e rușine de ce faci, nu mai face meseria asta. Dacă te gândești tot timpul oare e bine ce-am făcut, oare pe aici trebuia s-o iau, nu face meseria asta!”. Trebuie să-ți păstrezi simplitatea, să-ți faci un stil al adevărului conținut. Parcursul mi l-au făcut multe mărunțișuri care dau întregul. Asta a însemnat că a trebuit să mă schimb și să mă schimb și să mă schimb și... să scap de acest handicap al îndoielii. M-am încurajat întotdeauna spunându-mi că, dacă mă împrietenesc cu personajul pe care îl am de adus în scenă, atunci poate greșesc mai puțin, poate e drumul bun.

C.R: Ți s-a întâmplat vreodată să joci personaje pe care la început simțeai că nu le înghiți?

E.D.: Da, da. Am refuzat de foarte multe ori personaje. Am ieșit din patru-cinci spectacole bune chiar în teatrul meu, la „Nottara”. Și acum am plecat dintr-un spectacol, de curând, de la „Bulandra”, cu două săptămâni înainte de premieră.

C.R.: L-ai fericit pe regizor.

E.D.: Am spus: „Maestre, e gândit totul, poți să iei tot ce-am gândit eu și ce-am crezut că trebuie să fie personajul asta, așa aveți timpul necesar până la premieră”. Și am plecat. Am ieșit, chiar dacă era „Bulandra”, chiar dacă era locul meu de suferință.

C.R: De ce de suferință?

E.D.: Pentru că au vrut să mă aducă în Teatrul „Bulandra”. Văzându-mă într-un spectacol la Ploiești, Valeriu Moisescu m-a propus să joc într-un spectacol la „Bulandra” pentru că voiau să intru în trupa lor. Partenerul meu de viață de atunci, Ion Besoiu, ajunsese directorul teatrului. Valerică Moisescu m-a propus să joc într-un spectacol cu dorința de a mă lua, dar nu i s-a dat voie să aducă pe cineva din afară.

C.R.: Pentru că directorul teatrului era soțul tău?

E.D.: Știi cum era cu consiliul artistic. Toți mă iubeau și mă iubesc și acuma, dar nu le dădea voie deontologia. Nu am ajuns la „Bulandra”. Deci primesc ce trebuie să fie. La Teatrul Odeon am mers cu Helmuth Stürmer să vorbesc cu Vlad Mugur. Vlad Mugur mă plăcuse în studenție, a vrut să mă ia să joc Puck la Cluj. Deci mă știa, îi clipocea în minte ceva despre mine. Și, fiind prieten cu Vlad Mugur, Hetty mi-a zis „hai să vorbești cu Vlad, poate te muți la Odeon”. Pe vremea aceea eram cu Alexandru Dabija. Am mers toți trei, am băut o cafea, l-am așteptat pe Vlad să coboare, că avea o ședință. A coborât Vlad, ne-am pupat. I l-am prezentat pe Sandu și el a spus: „Tu ești Sandu Dabija? Am auzit de tine, vreau să-ți fac o propunere”. Vlad Mugur voia să plece din directorat. Concluzia a fost că voia să-l pună, peste o săptămână, pe Alexandru Dabija în locul lui. S-a dus cu el la Ministerul Culturii și a intrat Sandu director. Nu putea să vină cu sacul după el, adică cu mine. N-a fost nici o dramă, crede-mă!

C.R: Când te hotărăști să ieși dintr-un spectacol care sunt motivele?

E.D.: Neputința mea, am spus-o întotdeauna. Nu pot să intru în construcția aceea, nu o înțeleg, nu mă atinge, nu mă interesează, e departe de ceea ce cred eu sau de cum gândesc eu. Am avut șanse că am dat peste oameni care au înțeles. Cel mai tare m-a înțeles Dominic Dembinski. A zis: „Știi cum înțeleg ce-mi spui? Te înțeleg foarte bine, mergi liniștită”. N-am făcut niciodată caz de greutăți, de momentele mai dificile. Au fost.

C.R.: Deci nu suferi, nu pui la inimă.

E.D.: Pentru că am avut noroc tot timpul. Ar fi o impolitețe față de alte colege de-ale mele, când eu am avut atâta noroc.

C.R.: Care a fost cel mai greu rol, care a fost rolul care ți-a adus cea mai mare bucurie?

E.D.: Scoica de lemn a fost un pas. A mai fost un spectacol acolo care mi-a adus bucurie, Citadela sfărâmată. Atunci cred că am reușit, nu știu prin ce minune, să aduc puțin din gândul meu și din dragul meu de teatru. Spectacolul nu era remarcabil, dar știu că după el aveam cu două-trei kilograme mai puțin. Era vorba despre faptul că slăbiciunea femeii îi dă putere. Un paradox pe care orice femeie îl simte și îl trăiește. Jucam cu atâta bucurie! Îmi mișca toate emoțiile.

C.R: Era greu de jucat Horia Lovinescu? A fost o lungă perioadă și directorul Teatrului „Nottara”.

E.D.: A fost și caraghios, după ce am intrat. Eu am intrat printr-un joc al întâmplării la „Nottara”. Am dat replica unui coleg care dădea concurs, ca să-l ajut, că aveau nevoie de băieți. Cum să nu fiu fericită? Am avut un noroc extraordinar. În juriu erau Dan Micu, Ștefan Iordache, cred că și George Constantin.

C.R.: Ditamai stâlpii teatrului românesc.

E.D.: M-am dus să dau replica unui coleg, la un concurs de băieți, și m-am trezit că m-au chemat să mai spun ceva, că voiau să mai ia. Nici nu-i cunoșteam, că eu eram de la Ploiești.

C.R.: Ai terminat facultatea și te-ai dus la Ploiești?

E.D.: Am avut repartiție la Piatra Neamț, că am fost printre vârfurile seriei și cine era în vârf lua la Piatra Neamț. Piatra Neamț s-a supărat pe mine că am renunțat să merg, m-am întors la Ploiești, să fiu mai aproape de mama. O prostie a mea! Mi-ar fi prins bine să fiu acolo. De-ale tinereții... Și, la un moment dat, m-am întâlnit cu Dan Micu acolo, în hol, și mi-a zis să le mai spun ceva. I-am răspuns: „Păi, eu nu știu ce să fac pentru proba asta, nu am pregătite monoloage, poezii în afară de cele spuse la Institut”. Mie mi-e frică să spun poezii, cu toate că îmi place.

C.R.: Serios? Cu vocea asta?

E.D.: Îmi place să spun poezie, dar mi-e frică de nu mai pot. Poezia are o lume a ei, mi-e frică să tropăi cu ea. Și el a zis în glumă: „Cântă, sări, dansează!”. „Pot să vin cu chitara?”, am întrebat. „Da, zice, vino și cântă cu chitara”.

C.R.: Știai să cânți la chitară?

E.D.: Puțin, așa, zdranga-zdranga. Îmi făcusem eu vreo trei cântecele pe sonete de-ale lui Shakespeare, vreo două-trei din Arghezi. Și am intrat. Urma un spectacol al lui Lovinescu, unul patriotic, cu Unirea. Era în teatru o actriță care semăna cu mine, Catrinel Dumitrescu, dar ea era frumoasă, era frumoasă de-adevăratelea, cu păr frumos, avea de toate pentru feminitate.

C.R.: Iar tu nu! Ție ce-ți lipsea?

E.D.: Cred că Lovinescu ne-a confundat, pentru că m-a chemat pe mine la direcție și mi-a spus că voi primi primul rol, asta după ce trecuse pe la Cireșica, apoi urcase demn treptele acolo, în birou, sus. Plecând în drumul următor spre Cireșica, s-a întâlnit cu colega mea și i-a zis: „Să pui mâna să citești, pentru că peste trei zile citim textul”. Ea a rămas mască. S-a dus la secretariat și a întrebat despre ce e vorba. I-au zis lui Catrinel: „A, te-a confundat”. Catrinel a venit la mine și i-am spus: „Vrei să joci? Joacă!”. Mie mi-era frică. Era primul rol și mi-era frică. Așa am scăpat.

C.R.: Să revenim la întrebare: care a fost cea mai mare bucurie ca actriță?

E.D.: Rolul din Cheek to Cheek mi-a plăcut foarte tare. Apoi, Capra sau Cine e Sylvia?, Soțul și soția de Pirandello, o piesă care nu mai fusese jucată în România, primul spectacol independent, în '90. Vai ce mi-a plăcut rolul ăla! Aceea a fost o experiență extraordinară. Era Piața Universității, era o nebunie, nimănui nu-i ardea de teatru. Am făcut spectacolul cu o masă și cu două cârpe puse pe noi și am plecat în turneu prin țară. A fost un succes extraordinar, pentru că era teatru frumos, cu artiști mari, cu George Constantin, Emil Hossu, Catrinel Dumitrescu, actori cu experiență care s-au aruncat în această nebunie de teatru independent și mers prin țară. Mi-a plăcut și Burghezul gentilom, a fost o încercare pentru mine, jucam Marchiza. Nu era ceva de întindere, dar acolo mi-am întărit încă o dată credința că atitudinea, stilul înseamnă foarte mult pentru un personaj. Vorbesc chiar de atitudinea corporală. I-am cerut ajutorul lui Miriam Răducanu, pentru că trebuia să parcurg scena goală din spate până în față. Intram, nu era nimeni în scenă, abia apoi intrau celelalte personaje. Aveam ceva în cap, știam cum trebuie să fac, știam despre personaj. Dar cum să port lucrul ăsta după mine, să-l înțeleagă spectatorul până ajung eu în față? Ei, pe tot parcursul până în față și înapoi la arlechin, neoprindu-mă, am luat și aplauze. Numai din starea din interior se năștea o atitudine corporală, un anumit gest demonstrativ. Învățasem și de la Esrig, ținusem minte această lecție, dar acolo mi-am așezat-o. Și Șefele.

C.R.: Numai ciudate îți place să joci.

E.D.: Mi-ar plăcea să citesc numai ciudate. N-aș spune că nu mi-a adus bucurie și spectacolul fără vorbe, regizat de Eugen Jebeleanu, Hotel. M-am bucurat de spectacolele care mi-au adus șansa sau puterea să empatizez cu omul din sală. E adevărat că îmi place mult să joc în spațiu mic, deși e foarte greu, pentru că îl ai aproape pe celălalt, pe spectator. Pe scena mare ți se mai duce glasul, simți, fără să vrei, că trebuie să te duci până în spate, să atingi până în ultimul rând, e altă îndemânare.

C.R.: Cum te-au convins pe ține, ditamai actrița cu carieră în spate, să joci în montările lor niște copilași? Sorin Militaru era un copilaș, Eugen Jebeleanu și Radu Iacoban, la fel, Radu Afrim era destul de contestat pe vremea aceea...

E.D.: O, dar ce mi-a plăcut! Păi, ce mi-au pus în față? Șansa de a juca niște texte care au mai schimbat un pic fața teatrului. Așa cum îmi plăcea să joc în facultate, la Regie, toate trăsnăile. Aducea Toca (Alexandru Tocilescu, n.n.), din America, niște piese de-ți stătea mintea în loc, pe vremea aceea, până în '71, când puteam să jucăm. Îmi plăceau textele care produceau o schimbare și în mine, și în teatru, și în spectator. O încercare! La Șefele știu că la început am avut spectatori care ieșeau din sală. Iar în ultima vreme aveam numai tineri.

C.R.: S-a schimbat mult, într-un deceniu, teatrul nostru.

E.D.: Da, s-a schimbat. Și e normal. Slavă Domnului!

C.R.: Care consideri că sunt atuurile tale de actriță?

E.D.: Aoleu, ce întrebare grea! Cum adică? Nu știu să spun. Credința.

C.R.: Credința în...?

E.D.: Credința că pot să fac și eu ceva. Nu să schimb lumea, dar să dau un ajutor sufletului, celui care vine și se așază acolo, pe scaun, să vadă spectacolul de teatru.

C.R.: La comentariile din josul unui interviu pe care îl dădeai mai de mult în Yorick, o doamnă care spunea că ți-a fost colegă de liceu te lăuda, amintind de modestia și de bunul tău simț. Modestia, asta da calitate pentru o actriță!

E.D.: Înseamnă că am reușit. Știi, în orice loc am fost așezată, în încercările vieții, bune, rele, am reușit să păstrez partea bună din mine, să-mi găsesc stilul și mă bucur. Îți pierzi busola de prea mult bine sau năvălește peste tine un necaz și toată lumea ți se pare vinovată. Te deprimi și nu mai vezi deloc binele. Dacă păstrezi partea bună din tine, poți să le duci pe amândouă, și binele, și răul, fără să te schimbi.

C.R.: Care ți se par cele mai mari dificultăți în crearea unui rol, în perioada de repetiții? Ai avut momente de poticneală, când nu mai credeai în ce faci, în tine?

E.D.: Da, da, sunt multe momente: află de ce-a spus personajul asta, cum este în mine lucrul respectiv, ce-a făcut el, cum se găsește în mine situația aceea? Nu există nimic din ce spui pe scenă, din ce faci pe scenă, pe care să nu-l cunoști. Poate nu l-ai recunoscut, dar el este în tine, și cu bune, și cu rele, e ca un ghem. Partea cea mai grea este să-l deșiri. Și când reușești, când regizorul zice „așa da, se tipărește”, și reușești de fiecare dată, la fiecare spectacol, la fiecare repetiție, să păstrezi memoria acelui moment, a sensibilității sau a tăriei momentului, să o prinzi, pentru că altfel nu ți se leagă următoarea replică, se naște ceva pentru spectator. Când un actor trăiește un moment foarte bun, iar în următorul parcă e puțin în afară, nu mai aduce nimic din emoție și din ce i s-a întâmplat mai înainte. Este o ață cu noduri. Niște noduri care îți iau din puterea construcției. Cel mai greu lucru este găsirea adevărului. Spun un cuvânt foarte bătut, dar foarte adevărat.

C.R.: Mai găsești vreo formă de adevăr în teatrul post-dramatic, unde personajele nu mai au relații, vin doar în fața scenei și își spun monologul?

E.D.: Așa arătăm noi acum. Așa arată oamenii acum. Ce fac ei acolo este irealul vieții reale. Noi trăim un pic ireal, lumea are o desfășurare atât de înghesuită, că oamenii nu mai sunt ei, nu mai pot să fie ei, sunt tot timpul puși să fie cool. Pentru ei, nu mai există „au, mă doare!”, sunt numai fețe sociale.

C.R.: Ce înseamnă artistul pentru tine? Se întâlnește artistul cu direcția pe care ar trebui să o ia societatea? Ar trebui să fie mai activ? Presupun că te-ai gândit de multe ori.

E.D.: Artistul trebuie să țină pasul cu societatea, e adevărat. Orice formă trebuie ajustată, sau adaptată, sau adusă în vremea în care există. Artistul poate fi antemergător, poate fi vizionar. Artistul-artist nu este vizionar, este avangardist, poate s-o ia înainte, să vadă unde se duce vremea.

C.R.: De ce pui accentul pe artistul-artist?

E.D.: De ce să nu recunoaștem că există și mercenari? Sunt luptători care luptă cu credință și luptători care vor să ia banul, pentru că au fost angajați pentru banul acela, nu?

C.R.: Este un balans dificil între câștigul existenței și artistul care are ceva de spus?

E.D.: Nu știu să spun despre alții, eu tocmai am ieșit, de puțin timp, dintr-un spectacol, așa că nu pot să vorbesc în numele altora. Dacă nu mi-a fost bine, n-a mai contat nimic, nici banii de benzină măcar.

C.R.: Și acum lasă-mă să-ți pun o întrebare de revistă glossy. Cum faci să fii atât de frumoasă, de tânără și de feminină după o viață întreagă de scenă? Care e secretul?

E.D.: (râde) Cred că mama e de vină. O fi ăsta motivul pentru care m-am simțit foarte bine printre cei tineri. Când m-au chemat regizorii tineri, nu m-am gândit niciodată la diferența de vârstă, nici când am lucrat cu Eugen Jebeleanu, nici cu Radu Iacoban la prima lui piesă. Vreau să înțeleg timpul în care sunt acum, să nu spun „pe vremea mea”... Acesta e timpul meu, vreau să-l simt, să-l trăiesc așa cum e.

C.R.: Care este amintirea care îți vine acum în minte din cariera ta?

E.D.: Nu știu, am depănat deja atâtea amintiri. Vrei să-ți spun o poveste hazlie? Jucam într-un spectacol care avusese 17 vizionări, Insomnia. Acolo am trăit niște lucruri extraordinare. Se făcuse un decor cu niște dărâmături, pentru că se dărâma atunci masiv în România. Printre ele era și bustul căzut al lui Lenin. Îl găseam pe Lovinescu care venea dimineața, înainte să se ducă la Cireșica, lua bustul și fugea la el în birou. O nebunie! În sfârșit, începem să jucăm spectacolul, după toate tăieturile.

C.R.: De la cele 17 vizionări.

E.D.: Da. Eu eram o secretară. Alexandru Repan deschidea spectacolul. Își băga „ochii lui de heleșteu”, cum îi ziceam noi, în spectator, că să se înțeleagă că e tare neliniștit. Pe scurt, povestea era așa: un individ care se purta anormal pentru vremurile respective trebuia să fie dat afară din partid și din instituție, din toată comedia în care trăia el acolo. Urmau dezbateri îndelungi. Și el aștepta rezultatul ședinței îndelungate, ca să vadă ce pedeapsă primește de la partid. Stătea acolo, neliniștit, la arlechin, în colț și se frământa. Eu intram din partea cealaltă, îmbrăcată modest, ca un gândac de Colorado, cum ziceam eu. Străbăteam scena pâș-pâș până la el și trebuia să-i spun, abia înălțând ochii: „De ieri, de la prânz, toți tovarășii sunt în ședință”. Eu eram secretara care ținea cu el, îl iubeam, în ascuns. Și în culise se întâmplă următorul lucru: George Constantin îi spunea unui coleg: „Mă, am găsit la Obor niște brânză!”. Și venea altul și spunea: „Nu, e mai bună aia din Piața Domenii”. Și George Constantin zicea: „Mikișor, să nu asculți pe nimeni, du-te la femeia mea, că are o brânză extraordinară”. Și brânză-n sus, brânză-n jos. Trec timpii aia de liniște, străbat scena, ajung lângă Repan și spun: „De ieri, de la brânză, toți tovarășii sunt în ședință!”. Dar tare, cât să se audă, că la sala mare trebuia să se audă. Și l-am văzut pe Repi (Alexandru repan, n.n.) cum îi cresc ochii, se întoarce cu spatele, se bagă în arlechin, chipurile, vai, ce suferea! Și de dincolo, îl auzeam pe George Constantin cum hohotea înăbușit. Obsesia noastră de atunci era de unde mai luăm ceva de mâncare. Eu eram regina Oborului.

C.R.: Să înțeleg că vă și distrați la teatru.

E.D.: Da, foarte frumos a fost, deși repetam cu mănuși, ieșeau aburi. Dar cât stăteam alea cinci ore, când repetam la teatru, uitam de ce e afară. Am avut șansa aceasta. Într-adevăr, era umilitor să joci cu degetele înțepenite și să-i vezi pe spectatorii din sală cu păturici. Dar am fost alergători de cursă lungă.

Fotografiile de la cabină: Ioana Moldovan (din arhiva personală a actriței)