A devenit o obișnuință să ne plângem de cât de deficitare sunt traducerile. Desigur, plângerea este justificată, în mare măsură, de faptul că multe traduceri chiar sunt deficitare. Dar cine poartă răspunderea pentru această deficiență? Firește, traducătorii, în primul rând; apoi, urmând firul logic și practic, redactorii, corectorii... și editurile. Într-un sistem capitalist de cerere și ofertă, de prestări de servicii, traducătorul oferă un serviciu, iar editura judecă singură dacă acesta corespunde cererii și criteriilor de selecție și publicare. Par două lumi separate, care se întâlnesc într-un contract și, apoi, între copertele cărților.

Poartă însă editura o responsabilitate mai mare față de traducătorii ei, care îi îmbogățesc portofoliul cu mai mult de 50% din publicațiile de pe piața de carte de la noi? Editurile își cultivă redactorii și corectorii, de obicei, adică investesc timp și bani în formarea lor. În principiu. Fiindcă, de obicei, dacă vrei să te angajezi într-o editură, trebuie să ai experiență. De cel puțin trei ani. Unde ai dobândit-o, cine te-a format? Bun, să zicem că ai căpătat-o lucrând la alte edituri, unde, dacă ai avut noroc, ai reușit să furi meseria de la alți redactori și corectori cu experiență. Dar mai investesc, de fapt, editurile în formarea (continuă) a redactorilor și a corectorilor lor? Organizează seminarii, workshopuri etc. pentru a-i ajuta să se perfecționeze?

Dacă în cazul redactorilor și al corectorilor, există un interes direct al editurilor față de ei, căci majoritatea sunt angajați, față de traducători nu știu să existe un interes asemănător. Traducătorii nu sunt angajați ai editurii, ei doar oferă un serviciu extern, care e bun sau nu. Numai că sistemul de cerere și ofertă nu funcționează până la capăt. Există teste de traducere, desigur, dar (cel mai) adesea editurile acceptă traduceri deficitare, se plâng de ele, însă în cele din urmă le încredințează redactorilor pentru a le aduce la o formă publicabilă. Rezultatul fiind crearea unei reguli/ unui tipar: sunt propuse multe traduceri deficitare, se oftează și se încearcă remedierea lor.

Dar dacă editurile s-ar ocupa mai mult de traducătorii „lor”, integrându-i mai mult în formarea editorială? Dacă nu i-ar mai privi ca pe niște entități exterioare, ci drept ceea ce sunt: o piesă esențială în mecanismul editorial? Dacă ar organiza seminarii, mese rotunde, workshopuri la care să fie invitați traducători (începători și experimentați), redactori și corectori? Prea puțini traducători au trecut printr-un masterat de traducere/ traductologie, mulți provin din varii domenii, ceea ce înseamnă că nu au știință de multele aspecte implicate de o traducere literară. Cine îi formează, cine îi informează? Sigur, editurile ar putea spune: nu e treaba noastră, nu avem nici timp, nici energie, nici bani să ne ocupăm (și) de formarea traducătorilor. Da, dar traducătorul își oferă și timpul, și energia lui – chiar și banii, până ajunge să fie plătit (cu cât?). În plus, aduce bani editurilor. Traducătorul nu e doar un specialist care dobândește competențe și oferă servicii externe și străine de obiectul celui care le solicită, ci face parte integrantă din întregul proces editorial.

E simplu să spunem: sunt tot mai multe traduceri deficitare! Dar cum putem remedia o astfel de deficiență? Și câtă răspundere le revine, în fapt, editurilor?

© CSL