Recenta premieră de la TNB a spectacolului Pescărușul de A.P. Cehov a fost, pentru mine, un nou prilej de întrebări privind etica atribuirii și asumării paternității (sau maternității, ca să fim corecți până la capăt) și a traducerii unui text dramatic. Pornind de la textul lui Cehov și incorporându-l parțial, spectacolul de la TNB îl „revizitează” din perspectiva unor preocupări actuale, incluzând chiar și aluzii la războiul din Ucraina. Avem și Cehov, dar avem și alt(e) text(e) a căror paternitate (iarăși acest cuvânt!) nu este asumată de nimeni. Un text orfan, deci, cu tată mort și tutore anonim. Nu îmi propun să discut aici valoarea estetică a spectacolului, ci, pornind de la acest caz, o practică des întâlnită în România și problematica din jurul acesteia, care se poate reduce la întrebarea: ce înseamnă – și ce implicații morale (și legale) are – prezența pe afiș a numelui autorului?

Intenția spectacolului, care include și folosirea textului lui Cehov ca pretext, este făcută limpede în textul de prezentare a spectacolului de pe site-ul TNB. Cehov, așa cum îl știm, nu mai este actual, trebuie împrospătat. Bun, n-am nimic împotrivă. Numai că nu ni se spune cine și-a asumat actualizarea piesei lui Cehov. Iar aici intervine și dilema morală asupra căreia vreau să îndrept atenția în rândurile de mai jos.

„E nevoie de o anumită doză de curaj pentru a propune un nou spectacol cu Pescărușul lui A.P. Cehov după atâtea montări dedicate acestei piese. Cum mai poate fi citit astăzi Cehov, după atâtea vizitări și re-vizitări ale operei sale dramatice, care a fascinat mereu mari regizori străini și români? Și totuși, Cehov cel de ieri nu este echivalent cu Cehov cel de azi, fiindcă poate fi explorat necontenit, reinterpretat potrivit momentului, viziunii și necesității contextului diverselor epoci.”

De modă veche fiind, dar și traducător, atunci când văd pe afiș „Pescărușul de A.P. Cehov”, mă aștept să regăsesc intact textul autorului, de vreme ce nu sunt avertizat că este o adaptare, un spectacol „după” textul lui Cehov. Desigur că, în procesul transpunerii scenice a textului – care e, în fond, tot un proces de „traducere” –, acesta poate suferi mici modificări, corecții sau adaptări, în cazul în care limbajul este socotit prăfuit sau traducerea este prea... literară și nu „pică” bine în gura actorilor. Am asistat de câteva ori la repetiții și am observat că astfel de mici adaptări se întâmplă, fiind inevitabile. Dar de aici până la ajustarea majoră a textului este un mare pas.

Nu de puține ori, textele originale suferă atât de multe transformări (prin decupaje, eliminări, adăugiri etc.), încât ajung de nerecunoscut. Suntem îndreptățiți, în aceste situații, să mai păstrăm pe afiș numele autorului? Dacă e mort și fără urmași/ reprezentanți legali chițibușari, nu există nici o temere că va ieși din mormânt pentru a ne bântui viețile. Dacă este viu, nu ar trebui consultat? Nu ar trebui să i se ceară acordul, de vreme ce numele lui figurează pe afiș? Pe vremea când lucram la Teatrul de Comedie, știu cât m-au uimit pretențiile celor care dețineau drepturile pentru opera lui Edward Albee: într-un document pe trei coloane – una cu originalul, alta, cu traducerea – trebuia semnalate, pe cea de-a treia coloană, toate abaterile de la original și oferite justificări pentru orice „libertate” pe care și-ar fi luat-o textul tradus.

În cazul cărților publicate, teoria și practica spun același lucru: ceea ce este în original trebuie să se regăsească în transpunere/ traducere. Acesta – fidelitatea față de original – este unul dintre criteriile fundamentale ale unei traduceri socotite a fi bune. Numele autorului de pe copertă garantează faptul că, între copertele cărții, vom regăsi textul pe care acela l-a scris într-un moment istoric precis.

Ceea ce mă face să mă întreb: nu același lucru ar trebui să fie valabil și între cortinele scenei? N-ar fi mai onest ca, odată modificat textul original, să se precizeze că este „după” autorul X sau după o idee a acelui autor sau că textul a fost adaptat de Y? Sigur, alta e situația în care autorul dramatic asistă la repetiții și lucrează textul împreună cu echipa, pentru a găsi cea mai bună versiune scenică a textului. Dar dacă este mort sau este bine mersi, dar nu poate asista la repetiții (sau n-a fost invitat), ce se întâmplă? Ne putem lua orice libertate?

Aceleași întrebări reapar în cazul traducerilor de texte dramatice. Numai că aici lucrurile sunt și mai delicate. Dacă respectul pentru autor, dar și teama față de complicațiile legale implicate de alterarea operei lui constituie o bornă etico-legală, în cazul traducerilor, respectul și temerile par să se disipeze. Câți traducători sunt chemați la repetiții, pentru a lucra textul împreună cu echipa artistică? Din câte știu, nimeni. Traducerea suferă modificări de care traducătorul află abia în seara premierei – dacă se obosește careva să-l cheme. Numai că numele lui figurează pe afiș, ceea ce înseamnă o asumare a unei responsabilități față de text și, totodată, față de public. Pe fir logic, dreptul de autor ar trebui să se aplice atât în cazul autorului propriu-zis, cât și al traducătorului său. Amândoi garantează, prin numele lor, pentru textul care devine spectacol. Așa cum prezența pe coperta unei cărți a numelui autorului și, rar, a numelui traducătorului – care figurează de obicei în interior, pe pagina de titlu – garantează autenticitatea, integritatea și integralitatea conținutului – asta, dacă nu s-au operat modificări, semnalate, altminteri, într-un cuvânt-înainte, prefață, introducere, notă asupra ediției etc.

Scopul prezentului articol nu este de a aduce vreo acuzație – departe de mine acest gând! –, ci de a îndemna la o discuție asupra implicațiilor morale – iar uneori legale – pe care le poate avea alterarea unui conținut (a textului dramatic, în cazul acesta) protejat – moral, dar și legal – de drepturile de autor. Cu alte cuvinte, ce responsabilități avem față de creația altcuiva, atunci când o folosim pentru propria creație?

© CSL

▲ Imagine modificată de mine (CSL).