Pentru cine şi pentru ce traduceţi?

Traduc ca şi cum aş fi medic. Ating corpul comunităţii intelectuale şi mă gândesc: aici ceva lipseşte, aici ceva nu funcţionează bine, dincoace un organ este malformat, iar în altă parte a apărut o excrescenţă. Măsura cu care judec este tradiţia prin care cultura română nu a trecut pentru că s-a născut mai târziu: filosofia antică şi mai ales cea medievală. Plec de la ideea că experienţele pe care nu le-am trăit pot fi asimilate curativ prin traducerea textelor care au în ele imprimată acea experienţă. Nu traduc în particular pentru nimeni, traduc ca să fie disponibil şi ca să tentez.

Cum a început aventura traducerii? Cum v-ați apropiat de limba din care traduceți?

Dintr-o foarte mare frustrare. Eram student şi nu aveam cărţi, iar profesorii mei îmi spuneau generalităţi incontrolabile, în genul „Aristotel avea obiceiul să spună”, „toţi filosofii antici credeau că”, „gândirea medievală era slujnica teologiei” (ca şi cum aceea din urmă nu ar fi tot gândire). Cu asemenea enunţuri, nu puteam face legătura dintre profesori şi bibliotecă. Apoi, am descoperit că nu doar de partea profesorilor era o lacună, ci şi de partea bibliotecii. Mai mult, comunismul nu făcuse nici un progres în studiul filosofiei medievale, în cunoaşterea anticilor lucrurile erau destul de literaturizate, interbelicul nici atât, iar mai în urmă totul se împletea cu ignoranţa trufaşă a modernităţii europene faţă de sursele ei scolastice.

Aşa a început aventura. Eram absolvent de Filosofie, student la Filologie clasică, bibliotecar şi apoi portar de noapte la Biblioteca Academiei de la Cluj. În nopţile liniştite ale serviciului meu am tradus Anselm, Proslogion, şi apoi imediat Monologion, pe care Marta Petreu mi le-a publicat în „Biblioteca Apostrof”. Generozitatea ei, faptul că a pariat pe mine şi pe propunerile mele au însemnat foarte mult atunci, pentru că mi-au creat gândul şi proiectul anilor viitori. Cu cartea tipărită în mână, ştiam că asta vreau să fac în viitor: să retrăiesc acele experienţe intelectuale pe care cultura mea nu le-a trăit, să i le ofer şi să o provoc să îşi probeze puterea de a le recepta.

Verificând azi cele două traduceri, aş spune că erau destul de neglijente şi exaltate. Vreau să le refac cât de curând. Tatonam şi eu limba latină, nu prea ştiam istoria augustinismului medieval. Vă daţi seama ce a ieşit. Dar mă apropiam de sunetul unei limbi uluitoare (pe prima frază a Prologion-ului am stat o săptămână şi am învăţat din ea tot atâta istorie a filosofiei cât dintr-un curs de un semestru) şi constatam că, traducând din ea, îmi sondez propriile capacităţi de exprimare. Cred că este corect să spunem că latina nu este o limbă-partener de traducere, ci o limbă care se explicitează pe sine imperfect în limbile moderne, pe măsura capacităţii de receptare a limbilor în care traducem.

La început, ați avut un model de traducător? A rămas același? V-ați schimbat abordarea de-a lungul anilor?

Nu am avut nici un model. Am reflectat însă continuu la ceea ce se întâmplă azi în lumea internaţională în privinţa recuperării textelor vechi. Traducerile primei jumătăţi a secolului XX sunt în general foarte literare, făcute să scoată în evidenţă mai degrabă frumuseţea limbii-gazdă, iar nu conceptul originarului. De pildă, versiunea lui Bréhier din Plotin sau cea a lui Bezdechi la Metafizica lui Aristotel. Azi, lucrurile s-au schimbat radical: traducerile sunt filologice şi comprehensive filosofic, ele refac istorii lexicale şi explică surse, nu împodobesc prezentul. Am aderat entuziast la acest model, pas cu pas, învăţându-l.

Am resimţit însă o uşoară schimbare în anii din urmă. Acum cinci ani mi s-a întâmplat ceva decisiv. Am urmat un curs de paleografie latină medievală, cu texte filosofice, cu profesorul Dominique Poirel, de la IRHT Paris. A fost întâlnirea decisivă, pentru că am început de aici practica, la început timidă, a editării manuscriselor medievale, a alcătuirii stemei codicelor şi a ediţiei de text. Aşa am înţeles că textele pe care noi le traducem au şi un mic grad de ficţiune filologică, suficient ca să îmi permită să gândesc asupra posibilităţii autorului şi culturii lui de a se exprima, aşa încât să redau acea posibilitate în română. E foarte captivant şi foarte responsabil să exersezi această muncă.

Cum vă alegeţi cărţile? Sau ele vă aleg pe dumneavoastră?

De la primele traduceri din Anselm, nu am mai ales cărţi, ci culturi şi nuclee reprezentative. Pentru că am devenit profesor şi a trebuit să îmi alcătuiesc cursurile – fără să am, în 1998, nici o bibliografie în română –, mi-am ales autorii dacă aveau funcţia unei ferestre şi mă puteau conduce spre o operă mai largă, spre un curent de idei sau spre o cultură întreagă. De atunci gândesc doar în această strategie. Au fost volumele Despre eternitatea lumii şi Despre unitatea intelectului, iar apoi a început seria colecţiilor: mai întâi, „Filosofi medievali”, la Univers Enciclopedic, iar din 2003, „Biblioteca medievală”, la Polirom, care are astăzi treizeci de volume bilingve, care trimit spre cultura medievală latină şi arabă. Sper că, în curând, şi spre cea greacă şi iudaică. De fiecare dată am încercat să caut capete de pod: Anselm şi Damian, ca să pot preda ceva despre secolul XI, Hugo şi Abélard, pentru că secolul XII ne este cvasinecunoscut, lucruri reprezentative din Toma, Dietrich, Scotus, Cusanus. Paralel, însă, am încetat să fiu singur: au apărut prieteni pe care i-am entuziasmat, cu care lucrez asiduu (invenţia Skype-ului e un instrument intelectual de o nebănuită eficienţă), iar mulţi îmi sunt acum doctoranzi. Iar şantierul comun e mereu o sărbătoare.

Cea mai docilă carte pe care aţi avut-o de tradus? Dar cea mai nărăvaşă?

O însoţesc azi, discret, făcând mici remarci pe textele de lucru, pe Luciana Cioca în traducerea lui Martianus Capella, pe Oana Filip în Policraticus-ul lui Salisbury, pe Florina Ion în Bernard, Despre considerare, şi discut cu Marius Ivaşcu o frumoasă versiune pe care el o propune la Deliberarea lui Gerardus din Cenad. Sunt cărţi foarte nărăvaşe şi îmi admir colaboratorii pentru eforturile lor. Însă cele mai dificile texte mi se par cele ale filosofiei universitare ale secolelor XIII-XV. În sine, ele notează raţionamente, adesea prescurtate, dar foarte intuitive. În raport însă cu experienţa textelor filosofice din cultura română, adesea mai belestristice, ele sunt foarte greu de citit, cu o terminologie ce nu corespunde problemelor apărute în experienţa noastră filosofică, şi de aceea greu de echivalat. Dar exemple de cărţi „docile” nu prea ştiu.

Ce înseamnă fidelitatea faţă de textul original? Cât este acolo din autor, cât este din traducător?

Să deosebim între sens şi semnificaţie. Sensul e ce îmi spune explicit autorul. Semnificaţia este cultura care se transmite prin el. Fidelitatea înseamnă să faci accesibilă semnificaţia prin sens. De aceea, într-o traducere bună a unui text de istoria filosofiei antice sau medievale, trebuie să fie foarte puţin din autor, foarte puţin din traducător, dar mult din cultura pe care autorul o exprimă şi mult din cultura în care traducătorul construieşte o formă de receptivitate. Toate aceste traduceri sunt explicit şi nişte meditaţii asupra culturii şi limbii noastre. De aceea, originea şi sursa este importantă pe de o parte, dar pe de altă parte este important efectul pe care textele-sursă îl produc într-o dezvoltare culturală. A traduce, de pildă, Aristotel presupune în mintea mea a înţelege experienţa medievală pe care au suferit-o textele sale, fără care condiţionarea noastră culturală este de neînţeles.

De aceea, într-o schiţă de teorie a traducerii filosofice a unui text vechi, aş sistematiza şase erori posibile:

1. eroarea pioasă: a folosi limbajul confesional în traducerea conceptelor, care astfel încetează să fie clare şi distincte şi încep să devină poetice şi greu de urmărit, contribuind mai degrabă la separarea teologiei de filosofie decât la sublinierea rădăcinilor lor comune.

2. eroarea arhaismului: să traduci texte foarte vechi, din latinitatea medievală care folosea o limbă universală, clară, cu cuvinte româneşti ieşite din uz şi care nu au decât o inutilă patină a unui timp diferit şi de al nostru, şi de al scolasticilor.

3. eroarea excesului de filosofie: să traduci texte ale istoriei gândirii texte fără să ţii cont de filologie şi de istoria efectelor pe care conceptele le-au avut şi de echivocităţile pe care le-au produs inerent. Sunt erori pe care le comit cei care încearcă să abordeze un asemenea text fără o pregătire în filologia clasică.

4. eroarea excesului de filologie: să traduci texte filosofice mizând doar pe cunoştinţe de limbă. E o adevărată catastrofă, care porneşte din neînţelegerea faptului că textele filosofiei ţin de o comunitate restrânsă care forţează şi restrânge limba comună. Ultimele două erori au o rădăcină instituţională: în România nu poţi urma simultan studii de filologie clasică şi de filosofie decât dacă plăteşti a doua facultate, iar studioşii nu au bani. De aceea, există riscul formării unilaterale.

5. eroarea absenţei de context: să desprinzi autorul tradus din reţeaua de texte cărora le răspunde sau care îl critică, folosind alte cuvinte decât echivalenţi strict relevanţi pentru epocă. Aşa ceva s-a întâmplat în ultimele două secole cu majoritatea traducerilor moderne din Despre fiind şi esenţă al lui Toma, care singularizează acest tratat, îl fac un etalon de gândire scolastică, dar fără să se refere la continentul de opinii în care acest text este doar o ipoteză posibilă de înţelegere a problemelor pe care le expune. Această deplasare afectează firesc traducerea.

6. eroarea iluziei originarului: să vrei să dai deoparte istoria efectelor unui text, produsă între scrierea lui şi clipa actuală a traducerii. Aceasta înseamnă să speri în reinventarea cuvintelor şi să mizezi pe redescoperirea unui sens originar pe care istoria l-ar fi înăbuşit. La baza acestei erori stă o filosofie de tip heideggerian, în care eu nu cred, deoarece ea suprimă ideea condiţionării noastre istorico-hermeneutice, a cărei explicitare este actul traducerii.

De aceea, eu cred că: dacă îl traduc, de pildă, pe Boethius, folosirea acelor termeni care povestesc evoluţia conceptelor lui Boethius până la mine mă va conduce spre o traducere reuşită, care nu îl explică doar pe Boethius, ci mă explică pe mine ca fiinţă istorică şi culturală.

Care sunt ingredientele unui bun traducător?

Mai întâi de toate, hărnicia lentă; să lucreze zilnic şi să se abţină de la mari eforturi discontinue, căci nu îşi va forma niciodată deprinderi continue. Apoi, şansa de a se naşte într-o cultură dispusă să asimileze şi să se formeze în spiritul traducerilor lui. Guillaume de Moerbeke, unul din marii traducători medievali ai lui Aristotel în latină, a avut această şansă pe deplin. Noi o avem parţial, lucrând cu structuri mult mai osificate. Apoi, să dialogheze într-o comunitate de prieteni în care limba să rezoneze. Dar, mai presus de toate, să nu ştie niciodată clar şi definitiv care sunt aceste ingrediente, pentru că atunci conştiinţa lui va fi mereu neliniştită şi dornică să le determine.