Estetica morții

Print Friendly, PDF & Email
Film | Autor: Claudiu Sfirschi-Lăudat | 13 octombrie 2016 |

departures

Departures (2008)

Regie: Yôjirô Takita

Scenariu: Kundô Koyama

Distribuție: Masahiro Motoki, Tsutomu Yamazaki, Ryoko Hirosue, Kazuko Yoshiyuki ș.a.

Departures

Sursă foto: IMDb

Moartea a devenit, în ultimul secol, un tabu. O ascundem în spitale, în slujbe religioase uneori fără semnificație, încercăm să o tăinuim de privirile îngrozite ale celor vii, lăsând a se înțelege astfel ca nu avem de ce ne teme și că moartea în sine nu este nimic de temut, ca să citez titlul uneia dintre cărțile lui Julian Barnes. Și rămâne un nimic. După masacrele celor două războaie mondiale, după exterminări atât de inumane, moartea nu ne mai surprinde, însă trebuie ascunsă pentru că ea ne arată cât de inuman se poate muri, tocmai întrucât este pricinuită de oameni. Trupuri sfâșiate, membre desperecheate, aruncate în groapa comună, trec pragul dintre lumi fără urmă de iubire și de cinstire. Sunt simple resturi, de care trebuie sa ne descotorosim. Ecologismul ne acaparează chiar și moartea.

Imaginea sumbră a trupului descărnat, a morții care ne face ne-oameni, înfricoşându-ne, este răsturnată în filmul din 2008 al regizorului Yôjirô Takita, Okuribito/ Departures. Deşi aici morţii sunt personajele principale, însemnătatea lor este decisivă pentru cei rămaşi în urma lor. Viii trebuie să îşi continue drumul după ce au domesticit moartea şi au ca datorie cinstirea morţilor lor, pentru a nu rămâne agăţaţi de umbra acestora. Morţii trebuie să părăsească scena într-un mod demn, frumos, printr-un ritual care, în esenţă, nu îi priveşte pe ei, de vreme ce nu mai simt nimic, ci se adresează privirilor celor vii, deveniţi spectatori ai ultimei scene, a ieşirii spre altă lume. Viii au nevoie de morții lor, așa cum au nevoie de moartea altor specii pentru a se hrăni și, astfel, a supraviețui. Acel „din păcate” al maestrului de ceremonii funerare, de câte ori se înfruptă cu desfătare din carnea animalelor, recunoaște moartea ca eveniment firesc în univers și, totodată, îi acceptă necesitatea, pentru ca ceilalți să meargă mai departe.

Apoi, nu trebuie oare să cinstim trupul, ultimul vestigiu, ultima mărturie a trecerii noastre prin lumea de aici? Chiar dacă trupul este privit ca o temniţă a sufletului, acesta din urmă îi datorează ceva pentru ospeţie, asemenea oricărui musafir care îşi respectă gazdele. Ritualul pregătirii pentru marea călătorie o dovedeşte cu prisosinţă. Occidentul a pierdut din simboluri, a deconstruit gesturile semnificative şi s-a trezit dinaintea nimicului, a haosului. Însă filmul Departures ne aduce într-o lume în care ritualul, gestul infim cu semnificaţii universale, reiterează în microcosmos procesualitatea şi ordinea din macrocosmos.

Poezia imaginii se asociază cu inefabilul muzicii, subliniind încă o dată neputinţa oamenilor de a rosti ceva cu sens despre ceea ce le este necunoscut. Moartea, asemenea muzicii, depăşeşte umanul, cu toate că îi aparţine şi îl defineşte. După dispariţia trupului efemer, se aşterne tăcerea. Iar aici, în acest film care e un omagiu al vieţii, în ciuda alaiului de morţi pregătiţi pentru ultima călătorie, muzica îşi împrumută succesiunea de tăceri şi sunete, lăsând loc unei meditaţii asupra frumuseţii lumii, la hotarul ei cu nemărginitul şi necunoscutul. Inefabilul muzicii se transpune în delicatețea gesturilor, răsună cu stranii acorduri în urechile celor vii, cuprinzând un mesaj care îi va însoți de-a lungul vieții. Călătoria nu este a morților: ei sunt muți și surzi, așa cum stau întinși, în pura lor corporalitate, o „simplă-prezență”, pentru a fi „pregătiți”. Doar cei rămași aici vor putea să meargă mai departe, parcurgând o succesiune de momente care ar trebui să se îmbine armonios, asemenea notelor muzicale, dând naștere unei muzici proprii fiecăruia.

În două scene însă, reflecția regizorului se întoarce asupra morților înșiși: eșarfa înnodată la gâtul femeii e un semn de afecţiune şi o va însoți dincolo pe cea decedată, lăsând deschisă perspectiva unei vieți ascunse după poarta prin care ies morții, iar pregătirea trupului tatălui îi aduce pe cei rămași aici și mai aproape de cei plecați, făcând din gestul ritualic – depersonalizat până atunci, într-o bună măsură – un gest tandru cu care este dator orice fiu față de tatăl său, orice om față de sursa existenței sale în această lume. Viii și morții se apropie în aceste două scene, itinerariul lor se întretaie, subliniind o dată mai mult că același este capătul pentru noi toți.

Omagiu adus vieţii puse față în față cu moartea – această finitudine care deschide –, filmul lui Yôjirô Takita ne arată o perspectivă senină şi resemnată, întru câtva, asupra bucuriilor mici, asupra demnităţii recăpătate a trupului şi, totodată, asupra nevoii celor vii de a recupera amintirea frumoasă a celor plecaţi în marea călătorie. În opoziție cu oroarea atâtor trupuri mutilate de războaie și de crime umane, Takita ne arată că și moartea își are propria estetică.