A fost odată, ori poate că a fost altădată

Vorbind înainte de structura tradiționalistă a poveștilor, Alexa Băcanu își construiește astfel personajele încât să aibă aceleași atribuții și caracteristici aidoma protagoniștilor oricăror alte basme: îl avem pe Erou, cel care urmează să treacă printr-un drum inițiatic și să răzbească într-un final; mai apoi este Mentorul, cel care îl va ghida prin această călătorie pe tânărul învățăcel; Antagonistul este și el prezent, cel fără a cărui existență nu s-ar mai justifica întregul demers de maturizare; în final, o avem pe domniță, cea care îl așteaptă pe erou în capătul itinerariului său. Cu toate că, într-adevăr, aceste scheme există și în spectacolul de față, ele au o dezvoltare mult mai complexă, prin care ajung să pună o oglindă între lumea ficțională și lumea reală, astfel încât în istorisirile cu pricina privitorii să poată regăsi bucăți de viață, iar astfel aceștia să își poată apropria într-o manieră mai autentică ceea ce li se desfășoară înaintea ochilor. De altfel, scriitura Alexei Băcanu este lipsită de orice formă de patetism specific și încearcă să se apropie cât mai mult de o formă discursivă cât mai veridică vorbirii uzuale.

După cum spuneam și înainte, fiecare episod din spectacol e o enclavă separată, având un mod de funcționare diferit, astfel încât se pot recunoaște metode variate de a le înfățișa: începând cu organizare de tip teatru documentar și ajungând până la o construcție de tipul teatrului de animație. Această diversitate compozițională reușește să suscite spectatorul și să îl mențină implicat pe tot parcursul reprezentației, oferindu-i totodată un ritm antrenant. Olivia Grecea le construiește personajelor sale un mediu în care acestea se pot desfășura, unde pot evolua, unde ulterior pot ieși din arhetipuri și își pot depăși condiția. Ea folosește scena pe post de manuscris, în care oferă o formă și un fond istorisirilor, le oferă o față și o voce personajelor, le oferă posibilitatea și datoria de a-și urma destinul, dar și de a nu se rezuma doar la atât. Imparțială și totuși implicată, regizoarea își ghidează personajele doar într-atât încât să nu o ia pe arătură. La această fantasmă contribuie și Andra Handaric, cea care semnează scenografia spectacolului. În cazul de față, vorbim de ficțiune pur estetică și pe alocuri simbolică, astfel încât decorul este construit cu rafinament și eleganță, oferind un suflu boem spectacolului, ușor antitetic cu textul, dar care îl suplimentează în mod armonios.

Distribuția spectacolului este aleasă în mod ideal tocmai prin prisma calităților interpretative ale celor patru protagoniști, creionând personaje credibile și autentice. Astfel că îl avem pe Radu Dogaru în rolul neinițiatului, care posedă multă inocență scenică și are o interpretare ingenuă. Mai apoi, îl avem pe Paul Socol în rolul Mentorului, care își concepe adeseori rolul cu o doză de sarcasm, iar carisma sa scenică este cea care îl ajută întotdeauna să aibă o interpretare la graniță dintre comic și sobru. În rolul antagonistului o avem pe Alexandra Caras, o actriță cu o interpretare foarte sigură și cu un joc solid din toate punctele de vedere. Nu în ultimul rând, Oana Mardare, în rolul domniței, care demonstrează multă grație și sensibilitate.