UN ARTICOL DE RĂZVAN ROCAȘ

Asamblat inițial într-o formă preliminară care a durat doar 15 minute, spectacolul Îmi place sushi reprezintă o colaborare inedită între dramaturga Ioana Hogman și regizorul Raul Coldea. Cei doi pun cap la cap două tipuri de sensibilități, își contopesc universurile imaginare pentru a da naștere unei lumi obscure, a unui mediu ostil, dar totodată propice pentru a scoate la iveală fricile privitorilor și pentru a-i pune să se confrunte cu ele. Vorbim despre o abordare conceptualizantă a ideii de frică și despre un demers prin care se încearcă și, am putea spune, se reușește o imersare sentimentală a celui implicat, indiferent că vorbim de cel prezent în sala de spectacol, ori că vorbim, mai nou, de cel care se află în spatele ecranului. De altfel, spectacolul are un echilibru solid tocmai din prisma acestei dualități creatoare care se întrepătrunde mereu, care alternează și care se intensifică prin acțiunea unei părți asupra celeilalte.

Pe de-o parte, e textul Ioanei Hogman, care își construiește o serie de structuri textuale prin care să amortizeze impactul și intesitatea pe care spectacolul le propune pe tot parcursul său. Vorbim în continuare despre frică, dar este o abordare mai gentilă, prin care dramaturga încearcă să ușureze experiența spectatorială printr-o suită de monoloage prin care privitorii să poată empatiza și prin care se pot solidariza. În același timp, apelează în unele momente la fragmentarea discursivă tocmai pentru a crea anumite breșe prin care să poată ilustra discontinuitatea și disfuncționalitatea pe care frica o poate provoca în rândul oamenilor, mai precis în rândul celor prezenți în sală. Toate acestea însă fără a fi ostentativă, ci prin a încerca permanent să mențină sub control un imaginar, de altfel, haotic. Pe de altă parte, e direcția de scenă a lui Raul Coldea, care se joacă cu formele și care are o abordare mult mai pragmatică, prin care își pune spectatorii să se confrunte în mod direct și nemijlocit cu fricile pe care le postează pe scenă. Din perspectivă regizorală observăm o abordare mult mai sumbră, prin care acesta ia textul și îl eviscerează până ajunge în cele mai profunde cotloane ale sale pentru ca mai apoi să îi ofere un alt suflu. Nu de puține ori spectacolul ia forme de teatru absurd, în care se discută despre fobia oamenilor, unii față de ceilalți, și despre alienarea acestora în momentul în care tind să se protejeze și să izoleze de ceilalți, așijderea unor animale sălbatice hăituite. Astfel, scena devine o fantezie macabră, o imagine a grotescului și o transfigurare a groazei sub chip uman.

Un alt element important al spectacolului este și scenografia semnată de Gábor Zsófi care, în ciuda faptului că are un caracter minimalist, reușește să amplifice și să impulsioneze starea de angoasă tocmai prin ilustrarea indirectă a spațiului închis și a imposibilității de evadare din respectivul loc. Scenic, ea reușește să imprime o stare puternică de claustrare și să transforme totul într-o zonă vitregă, iar astfel un loc propice în care fricile să își facă de cap. Mai mult de atât, spectacolul beneficiază și de coardele lui Fluidian, care acompaniază reprezentația pe toată durata ei cu o serie de sunete atent gândite și impecabil elaborate prin care se conturează o dimensiune complexă a fricii, iar culmile spectacolului sunt intensificate. De altfel, muzica lui Emil Gherasim este cea care oferă o nuanță intensă și care completează reprezentația, dând o altă greutate replicilor și acțiunilor de pe scenă.

Nu în ultimul rând, trebuie menționată distribuția constituită din Bianco Erdei, Paul Socol, Doru Taloș și Cătălin Filip, cei patru demonstrând multă omogenitate în jocul lor și o unitate compozițională prin modul în care reușesc să aibă prestații echilibrate și apropiate ca ton. Mai mult de atât, există multă chimie scenică între toți cei patru actori – acest lucru datorându-se, desigur, și numărului mare de spectacole în care și-au împărțit scena – astfel încât reușesc adeseori să devină o voce și să pară că sunt fațetele unei conștiințe singulare. Funcționalitatea acestui grup rezidă și în versatilitate, respectiv în sensibilitățile pe care cei patru actori le conțin și pe care sunt capabili să le contureze într-un astfel de spectacol.

 

Îmi place sushi este într-adevăr un spectacol greoi din perspectiva experienței ulterioare. Își obligă spectatorii la o introspecție care este adeseori indezirabilă și care îi pune să își privească propriile frici în ochi, fără să le permită o altă cale de scăpare. Este curajos prin abordarea suprarealistă și prin trecerile pe care le întreprinde către un mediu inconfortabil, dar provocator. Vorbim, într-un final, despre un spectacol care își construiește povestea și în jurul publicului său, fără a-l implica însă direct.

 

Îmi place sushi

Reactor de Creație și Experiment, Cluj
de Ioana Hogman

Cu: Bianco Erdei, Cătălin Filip, Emil Gherasim, Doru Taloș, Paul Socol

Regia: Raul Coldea

Scenografia: Gábor Zsófi

Muzica live: Fluidian (Emil Gherasim)

 

Foto: Ioana Ofelia