putin_sub_linie

ROBERT ȘERBAN s-a născut la 4 octombrie 1970, în Turnu Severin. Este absolvent al Facultăţii de Arte şi Design şi al Facultăţii de Construcţii, amândouă din Timişoara, unde şi locuieşte.

CĂRȚI:

Fireşte că exagerez (poezie, 1994, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România), Odyssex (poezie, 1996), Piper pe limbă (interviuri, 1999, Premiul Filialei Timişoara a USR), Pe urmele marelui fluviu (coautor, poezie, 2002), Timişoara în trei prieteni (coautor, poezie, 2003), A cincea roată (interviuri, 2004, Premiul Filialei Timişoara a USR), Barzaconii (proză, 2005), Cinema la mine-acasă (poezie, 2006, Premiul revistei Observator cultural şi al Filialei Timişoara a USR), Athénée Palace Hotel (coautor, teatru, 2007), Ochiul cu streaşina (publicistică, 2007), O căruţă încărcată cu nimic (coautor, poezie, 2008), Moartea parafină (poezie, 2010, Premiul revistei Luceafarul de dimineaţă şi al Filialei Timişoara a USR), Naraţiunea de a fi. Robert Şerban în dialog cu Şerban Foarţă (2013), Gura păcătosului. Dialog cu Valeriu Armeanu (2014), Timişoara. Artişti ai Generaţiei ’80 (critică de artă, 2015)

„În urmă cu câtva timp, Robert Şerban ducea până în pânzele albe poetică suprafeţei: o suprafaţă îndelung şlefuită, a ultimelor gesturi şi, într-un sens, a ultimelor cuvinte. Acum, în acest nou şi neaşteptat Puţin sub linie, reinventează o poetică a stării lucrurilor, a singurei-frici-care-contează, a texturilor realităţii care se află imediat sub suprafaţă, a cuvintelor mici care te trec podul. Eu am trecut podul asta cu Robert Şerban şi am rămas în continuare puţin sub linie.”
Simona Sora

„Poezia lui Robert Şerban cu greu îşi disimulează melancolia sub o aparentă observare a mişcărilor cotidiene. Ochiul acestui poet cataloghează semnele sacrului în relieful realului asemeni unui entomolog care prinde fluturi în cartonul insectarului. Numai că acel carton este, evident, un palimpsest: în straturile sale succesive se ascund istorii, tristeţi vechi şi noi, iar membrană sa este chiar zona temporală încă nenăscută: un viitor care se formează în apele negre ale aceleiaşi melancolii.”
Bogdan-Alexandru Stănescu

„Poemele din Puţin sub linie gravitează în jurul unor imagini când tandre, când ironice, când străpunse de melancolie, când pulsând a speranţă matură, însă întotdeauna circumscrise unui ideal afectiv deloc de neglijat: păstrarea intactă a clipei de acum, a secundei prezente şi pline, fără de care viaţă s-ar transforma într-un şir plictisitor de amintiri trucate şi contururi difuze. Poetul îşi sondează devenirea, găseşte o logică emoţionantă a evoluţiei şi o adnotează conştiincios, creând o colecţie tulburătoare de sentimente şi compunând cu discreţie un adevărat imn închinat vieţii. Omul-copil şi omul-înţelept îşi dau mâna în acest volum tulburător, într-un continuu dans al rolurilor şi al bucuriilor mărunte.”
Dan-Liviu Boeriu

Când nu mai știi ce să faci, cum zice poetul, te apuci și îl citești pe Robert Șerban. Și nu numai atunci! Îl poți citi oricând și oriunde, pentru că scrie o poezie de care avem nevoie. Chiar dacă el însuși ne avertizează că

sunt doar un impostor
tot ce am scris acolo
e văzut şi auzit pe la alţii,

felul în care scrie – concis, curat, tranșant, pragmatic, sentimental, vizionar – ne atrage în universul său dominat de lucruri mărunte, dar esențiale, de sentimentul celui care se zbate „puțin sub linie”, dar care, de fapt, sfidează orice linie.

Robert Șerban este tăios, îmi amintește de cretanul Nikos Kazantzakis, care ne avertizează cutezător, în epitaful de pe mormântul său din Heraklion, „nu sper nimic, nu-mi este frică de nimic, sunt liber”. Șerban, în schimb, transferă această metafizică bravură în câmpul cuvintelor, excluzând din start „cuvintele mari” și optând de bunăvoie și nesilit de nimeni pentru „cuvintele mici”, căci acestea

n-o să crească mai mult de atât
poate că de-asta îmi plac
şi de-asta le tot chem
fără să mă supăr că nu vor să vină
de fapt
n-aştept nimic când în faţa mea
stă aşternută hârtia
cum nimic altceva nu aştept
când sunt pe un pod
decât să mă treacă dincolo
sau să se prăbuşească

Fiecare poezie este parcă o declarație, o răsuflare, o elucidare, o revelație, un oftat, o glumă, o ghicitoare, și gravitează în jurul unor „mărunţişuri din astea”, bucăți de viață în care bunicul, mama, o pernă, dragostea, cuțitul şi pâinea devin repere esențiale ale eului poetic. Șerban scrie despre ce i se întâmplă, despre ce ni se întâmplă, despre ce se întâmplă uneori, mereu sau niciodată, și pare că știe „rețeta” oricărui gest, eveniment sau sentiment, deși pare că nimic nu este așa cum pare:

pare că ştiu tot timpul ce fac
şi când bag cheia în contactul maşinii
şi când pun mâna pe cuţit să curăţ peştele
şi când butonez telecomanda
şi când arunc cu pietre spre haita de câini
şi când îmi aşez vârful stiloului pe coala de hârtie...

Șerban este poetul „cu un ochi purpuriu” și puțin „truli”, care poate privi lumea de pe un deal îndepărtat și, deopotrivă, de pe dinăuntru, care constată că îi place să bea vin şi să citească poezii, neavând, ca urmare, nicio şansă, dar care trăiește cu speranța că va scăpa cu viață din viață

ca un aventurier mântuit de furnicăturile din tălpă
dar care urlă uneori
noaptea
în somn
pământ! pământ!

Și, nu în ultimul rând, ci în primul absolut, Robert Șerban este cel care știe să ne seducă iremediabil, așa cum o face în poezia Aici și aici, o ingenioasă împletire de delicatețe, haioșenie și emoție pură:

ca să se îndrăgostească de mine
i-am spus unei fete că am două inimi
m-a privit uluită şi s-a dat încet înapoi
nu crezi?
pune mâna
aici şi aici
vezi
bate şi în stânga
şi în dreapta
sunt două
îmi amintesc cum
de mirare
buzele fetei s-au depărtat una de alta
şi gura i s-a deschis
câteva clipe am ezitat
apoi am sărutat-o
când şi-a mai revenit
a îngânat:
cum poţi trăi aşa?
bine foarte bine
fiindcă inima din dreapta e mai mică
decât cea din stânga
însă doar puţin