Frânturi de Aglaja

Print Friendly, PDF & Email
Carte | Autor: Elena Lavinia Dumitru | 21 octombrie 2016 |

 Aglaja Veteranyi

De ce fierbe copilul în mămăligă

Traducere din limba germană de Nora Iuga

Polirom, 2003, 2013 și 2016

De ce fiebe copilul în mămăligă? Ce titlu mai este și ăsta? Cel putin bizar, am zice. Și, totuși, este un titlu care ascunde o bijuterie de carte, scrisă în limba germană, unde interogația este aceeași: Warum das Kind in der Polenta kocht?

Autoarea este Aglaja Veteranyi, născută la 17 mai 1962 în București într-o familie de circari. De aici și existența nomadă care o poartă prin numeroase țări, până la stabilirea în Elveția și sinuciderea scriitoarei în 2002 într-un spital din Zürich, ca urmare a unei profunde depresii. O fire hipersensibilă, o scriitoare mai puțin cunoscută, dar cu o intensitate absolută a sentimentelor sublimate în forța cuvântului care povestește istoria personală, dar și pe cea a unui popor, a unei populații care încearcă să supraviețuiască în România anilor ’80.

Deși mama sa își dorea să o transforme într-un star de varietăți, Aglaja va frecventa arta dramatică la Zürich, dedicându-se unei cariere promițătoare ca actriță și autoare dramatică, în special în proiecte experimentale cum ar fi „Pompa de cuvinte”, trupă fondată împreună cu Rene Oberholz, sau „Mașina de fabricat îngeri”, grupul teatral înființat împreună cu Jens Nielsen.

Preocupările literare, în sfera poeziei sau a prozei, se concretizează cu publicarea în 1999 a volumului de versuri Daruri – un dans al morții și a romanului De ce fierbe copilul în mămăligă, tradus în limba română de Nora Iuga.

Este, am putea spune, un roman al fricii văzute si „rezolvate” prin ochii unei copile. Însuși începutul volumului ne aduce la cunoștință, prin intermediul stilului aparent naiv, surprinzător și plin de ironie amară al autoarei, starea de frică de unde pare că totul își are originea:

Îmi imaginez cerul.
E atît de mare, încît adorm imediat ca să mă liniştesc.
Cînd mă trezesc, ştiu că Dumnezeu e un pic mai mic decît cerul. Altfel ar trebui, cînd ne rugăm, să adormim întruna de frică.
Oare Dumnezeu vorbeşte limbi străine?
Poate să se înţeleagă cu străinii?
Sau îngerii stau în cabine mici de sticlă şi fac traduceri?

Este o scriere foarte vizuală și totodată puternic olfactivă pe tot parcursul narațiunii. Aproape că îi putem vedea cu ochii minții pe îngerii din minusculele cabine pentru traducere simultană – sau, cine știe, consecutivă – sau putem mirosi și tânji la vinetele coapte ale mamei – această „femeie cu părul de oţel”, jonglând cu mingi, inele şi făclii aprinse, susţinută la înălţime de soţul alcoolic –, care „miros peste tot ca acasă, indiferent în ce ţară ne aflăm”. Un acasă învăluit de umbre, perceput prin raportarea la depărtarea dintre străinătate și acasă, adică în România lui Nicolae Ceaușescu unde „verişoara mea Anica stă o noapte întreagă la coadă în faţa brutăriei, oamenii sînt aşa de strînşi unii în alţii, încît ar putea să doarmă în timp ce aşteaptă”.

Se intersectează percepții familiare cu drame colective pe care autoarea le concentrează în fraze-sentință ce șochează cititorul prin forța evocării și familiaritatea sugestiei: ÎN ŢARĂ STATUL LA COADĂ E O MESERIE.

Avem senzația că scriitoarea construiește un caleidoscop, punând laolaltă fragmente din trecut sau din prezent, care au, de cele mai multe ori, o conotație dureroasă, aproape insuportabilă: NU AVEM VOIE SĂ NE ATAŞĂM DE NIMIC. De unde și acest sfâșietor sentiment de neapartenență, de căutare a confortului interior care nu poate fi găsit decât prin continue și primejdioase exerciții de imaginație:

Sînt obişnuită să-mi aranjez camera în aşa fel încît să mă simt bine.
Nu trebuie decît să-mi pun baticul albastru pe un scaun.
Asta e marea.
Întotdeauna am marea lîngă pat.
Nu trebuie decît să mă dau jos din pat şi pot să înot.
În marea mea nu e nevoie să ştii să înoţi ca să înoţi.
Noaptea îmi acopăr marea cu capotul înflorat al mamei, ca să nu mă apuce rechinii cînd mă duc să fac pipi.
Într-o bună zi o să avem o casă mare şi luxoasă, cu piscină în cameră, iar Sophia Loren o să fie toată ziua, bună ziua, la noi.

Totul pare fragmentar, bucățele mai mici sau mai mari ale unui puzzle prind viață sub privirea noastră, de multe ori mirată până și de alegerea Aglajei de a scrie, de a scrie aproape cum îi vine, cu litere mari, cu litere mici, cu punctuație sau fără, dar întotdeauna cu subiect și predicat ce dau dimensiunea catastrofală sau grotescă a situației trăite pe care personajul principal o interiorizează total și definitiv, căci, după cum afirmă: „Nu strig. Mi-am aruncat gura”.

Astfel, starea de izolare devine completă și produce, la nivel mental și sentimental, daune ireparabile, fetița din poveste trăind în captivitatea propriilor închipuiri, în zbuciumul luptei pentru supraviețuire pentru a nu înnebuni într-o lume care se rostogolește spre dezmembrare. „Cînd ţi-e frică, îţi iei inima în dinţi şi zîmbeşti”, își amintește ea spusele mamei, însă nimic nu pare a putea reface echilibrul esențial, fericirea cotidiană care este înlocuită de o stare de totală anormalitate:

TATA A MURIT DE ABSENŢĂ.
MAMA TRĂIEŞTE ÎNTR-UN LEŞIN!
SORA MEA E DOAR FATA TATEI.
AM CRESCUT PUŢIN CÎTE PUŢIN.

995817 de_ce_fierbe_copilul_in_mamaliga de-ce-fierbe-copilul-in-mamaliga-editia-2013_1_fullsize

Alte cronici:

Frazele scurte și stilul simplu, dar cu un înțeles mai adânc, mi-au adus aminte de scriitura Ágotei Kristof, autoarea Trilogiei gemenilor și a memoriilor Analfabeta [...]. Cele două autoare au în comun dezrădăcinarea de patria în care s-au născut (Aglaja în România, Agota în Ungaria) și faptul că au fost, la un moment dat, analfabete (Aglaja nu a mers la școală, iar Agota a trecut la o limbă cu totul necunoscută), ceea ce poate explica similitudinea dintre scrierile lor. Totuși, Aglaja evadează din existența incomodă în suprarealism, pe când Agota se menține în limitele realității, chiar dacă îi conferă un aer ireal și oniric.

Ema Cojocaru, pe blogul Lecturile Emei.