Poezia xenectuții

Sunt puţine poezii cu caracter confesiv în volum. Nici înainte poeta n-a fost neapărat înclinată să vorbească despre ea însăşi, preferând intimităţii trimiteri vagi la persoana proprie, mereu sub regim general-uman şi impersonal: „Trăim într-o rană/ Fără să ştim/ Al cui este trupul rănit/ Nici de ce./ Singura certitudine este durerea/ Care ne înconjoară...” [...] E vorba, în fond, în poezia dintotdeauna a Anei Blandiana, de o carenţă a lirismului. Un eu impersonal, etic sau reflexiv, ţine mai peste tot locul eului liric. Originală, această poezie este, fireşte, şi din cauza punerii în paranteză a sensibilităţii lirice. Mai ales, vorbind de un exces de lirism în poezia modernă, la şaizecişti, inclusiv. [...] La Ana Blandiana, carenţa lirismului este compensată, e drept, de marea ei inteligenţă poetică şi de o precisă capacitate de expresie... Citește tot articolul

Nu puteau, firește, să lipsească dintre meditațiile lirice din prezentul scrisului continuități și obsesii, așa cum sunt confruntările cu misterul existenței și cu moartea, cu timpul și cu articulațiile lui, din ființă și din conștiință, cu divinitatea, pusă față în față cu chinuitorele întrebări ale condiției umane, confruntări pe care le expun și volumul de poeme din 2004 (Refluxul sensurilor) și acela din 2010 (Patria mea A4). [...] În viziunile poetei, timpul ar putea fi imaginat ca un “flagel”, ca un “virus” care “lasă urme adânci în carnea pe care-o atinge” (Boală).Imunitatea față de timp ar fi totuși mai greu de suportat pentru că timpul suntem noi și raporturile noastre cu lucrurile. Bătrânețea însăși e o boală de un fel special și greu de înțeles. Citește tot articolul

Stări ceţoase, crepusculare se limpezesc în versurile ei de o directeţe brutală şi alinătoare în chiar aceeaşi clipă, îşi pierd acutele şi foşnesc mătăsos tocmai fiindcă omenescul cu feţele sale destinale uimeşte încă, poeta nu şi-a pierdut arta mirării şi nici ştiinţa de a spune laconic adevăruri despre trecerea omului. Coborârea se încarcă şi în noul volum de rost: „Ca floarea tăiată / Cu petale aripe / Ţi-aminteşti cum cădeai / Printre clipe? / Şi clipele cum / Se dădeau la o parte / Să te-ajute s-ajungi / În adâncul din carte, / Unde stelele moarte / Se transformă-n poeme / Şi nu e târziu / Şi nu e devreme / Să pierzi veşnicia, / Să renunţi şi să ierţi. / Ţi-aminteşti întunericul / Dintre coperţi?” (Printre clipe). Citește tot articolul

Resortul unei asemenea înfrigurate meditații e misterul care o conduce pe autoare ca și cum ar ține-o de mînă, protector imperativ, împotriva căruia ar fi inutilă orice împotrivire: „Mereu condusă/ Spre ceva ce nu înțeleg întrutotul,/ Condusă firesc? Ca și cum aș fi ținută de mînă? De o forță despre care nu știu/ Decît că îmi este stăpînă/ (...) Simt doar că nu pentru întîia dată/ Descopăr urmele pe care merg” (”Mereu condusă”). [...] Se visează sub unghiul a mai multor personaje care o compun, așteptînd să adoarmă spre a realiza senzația visului în vis. Ludicul oniric pare nelimitat: „Nu mă visez decît pe mine./ Deși sunt mai multe personaje/ Care se înspăimîntă între ele,/ Eu știu că sunt tot eu, cea gata oricînd să se viseze pe sine. (…) Ce joc minunat de-a mine însămi!” ( ”Ș. a. m. d. ”). Dar juisarea de moment nu împiedică reapariția angoasei incognoscibilului: „Dar dacă totul ar fi doar un joc/ În care el se face că trece/ Eu mă fac că rămîn,/ Dar el rămîne pe loc/ În timp ce eu lunec/ După vechea lui lege/ Sub cerul bătrîn. (…) Ba sunt, ba nu sunt, ba e joc, ba e vis/ Nu-nțeleg nici ce-a fost, nici ce, poate, urmează” (”Un joc”).