Poezia xenectuții

Print Friendly, PDF & Email
Carte | Autor: Nicu Ilie | 5 octombrie 2016 |

„Nu mă înlocui,/ Nu pune în locul meu/ Altă ființă/ Pe care s-o consideri tot eu/ Și-n zadar/ S-o lași să îmbrace cuvintele mele./ Fie-ți milă de ele/ Dacă nu ți-e milă de mine,/ Nu mă obliga să dispar/ În fața unei străine/ Care-mi poartă numele/ Fără rușine,/ Fără să mă imite măcar/ Ca și cum/ Nu m-ar fi cunoscut niciodată./ Nu încerca să pretinzi/ Că sunt eu, dar schimbată,/ Nu mă umili/ Ștergîndu-mă din oglinzi/ Lăsîndu-mă doar în fotografii” (”Dintre oglinzi”)

Ana Blandiana, ”Orologiul fără ore”,

Editura Humanitas, Bucureşti, 2016, 120 pagini

ana-blandiana-orologiul

Bătrânețea e o țară străină. Și nu una frumoasă. Poezia Anei Blandiana este un protest împotriva timpului, contra capacității sale de a crea identitate și contra puterii sale de a degrada totul în umbre și amintiri. Discursul îmbracă multe teme, toate conexe alienării, de la țipătul de copil nou-născut, descris ca un protest contra nașterii, la punctarea multiplelor forme de degradare existențială: oglinda, fotografia, orologiul fără limbi, clepsidra fără nisip, insectarul, asemănarea, neasemănarea, scrisul cu alb pe alb, oniricul, luciditatea, degringolada genurilor și regnurilor (”Gheparzii sînt declasați în pisici, frunzele roșii planează aidoma unor păsări, biserica seamănă cu un animal închis într-o cușcă disproporționat de mare, chiar îngerii nu sînt decît niște schițe neterminate ale plantelor.” - notează Gh. Grigurcu). În mijlocul acestui abis al formelor, conceptelor și persoanelor, contururile se trasează spontan și efemer, de-a lungul unor expresii sau la soclul unui simbol. Nici chiar această osificare întâmplătoare a lucrurilor nu este una durabilă. Mereu există un ”mai mult ca prezentul”, canibalizat de un perpetuu ”și mai azi”. Singura rază de lumină, dreaptă și necontaminată de decăderi, este spectrul androginului - Unul, bărbatul-femeie - pseudonime poetice ale lui Dumnezeu.

Ana Blandiana este un poet cool. Ea pune o cortină între multiplele ei persoane, între scriitorul lucid, fără vârstă, și femeia care suferă în oglindă, tânăra care înoată în timp, copilul ce refuză viața/durerea în care este, neîntrebat, aruncat. Estompate prin această cortină, marile tulburări existențiale închipuie nu un cor de lamentații, ci un cor antic în care fiecare poem e o voce. 

Volume de versuri publicate de Ana Blandiana

Persoana întâia plural, 1964
Călcâiul vulnerabil, 1966;
A treia taină, 1969;
50 de poeme, 1970;
Octombrie, Noiembrie, Decembrie, 1972;
Poeme, 1974;
Somnul din somn, 1977;
Întâmplări din grădina mea, 1980;
Ochiul de greier, 1981;
Ora de nisip, 1984;
Stea de pradă, 1986;
Alte intâmplări din grădina mea, 1987;
Întâmplări de pe strada mea, 1988;
Poezii, 1988;
Arhitectura valurilor, 1990;
100 de poeme, 1991;
În dimineața de după moarte, 1996;
La cules îngeri, 1997, 2003, 2004;
Cartea albă a lui Arpagic, 1998;
Balanța cu un singur talger, 1998;
Soarele de apoi, 2000;
Refluxul sensurilor, 2004;
Poeme (1964-2004), 2005;
Întoarcerea lui Arpagic, 2008;
Patria mea A4, 2010;
Pleoape de apă, 2010;
Orologiul fără ore, 2016

Nicolae Manolescu în România literară

Sunt puţine poezii cu caracter confesiv în volum. Nici înainte poeta n-a fost neapărat înclinată să vorbească despre ea însăşi, preferând intimităţii trimiteri vagi la persoana proprie, mereu sub regim general-uman şi impersonal: „Trăim într-o rană/ Fără să ştim/ Al cui este trupul rănit/ Nici de ce./ Singura certitudine este durerea/ Care ne înconjoară...” [...] E vorba, în fond, în poezia dintotdeauna a Anei Blandiana, de o carenţă a lirismului. Un eu impersonal, etic sau reflexiv, ţine mai peste tot locul eului liric. Originală, această poezie este, fireşte, şi din cauza punerii în paranteză a sensibilităţii lirice. Mai ales, vorbind de un exces de lirism în poezia modernă, la şaizecişti, inclusiv. [...] La Ana Blandiana, carenţa lirismului este compensată, e drept, de marea ei inteligenţă poetică şi de o precisă capacitate de expresie... Citește tot articolul

Dan Cristea în ”Luceafărul”

Nu puteau, firește, să lipsească dintre meditațiile lirice din prezentul scrisului continuități și obsesii, așa cum sunt confruntările cu misterul existenței și cu moartea, cu timpul și cu articulațiile lui, din ființă și din conștiință, cu divinitatea, pusă față în față cu chinuitorele întrebări ale condiției umane, confruntări pe care le expun și volumul de poeme din 2004 (Refluxul sensurilor) și acela din 2010 (Patria mea A4). [...] În viziunile poetei, timpul ar putea fi imaginat ca un “flagel”, ca un “virus” care “lasă urme adânci în carnea pe care-o atinge” (Boală).Imunitatea față de timp ar fi totuși mai greu de suportat pentru că timpul suntem noi și raporturile noastre cu lucrurile. Bătrânețea însăși e o boală de un fel special și greu de înțeles. Citește tot articolul

Irina Petraș în ”Viața Românească”

Stări ceţoase, crepusculare se limpezesc în versurile ei de o directeţe brutală şi alinătoare în chiar aceeaşi clipă, îşi pierd acutele şi foşnesc mătăsos tocmai fiindcă omenescul cu feţele sale destinale uimeşte încă, poeta nu şi-a pierdut arta mirării şi nici ştiinţa de a spune laconic adevăruri despre trecerea omului. Coborârea se încarcă şi în noul volum de rost: „Ca floarea tăiată / Cu petale aripe / Ţi-aminteşti cum cădeai / Printre clipe? / Şi clipele cum / Se dădeau la o parte / Să te-ajute s-ajungi / În adâncul din carte, / Unde stelele moarte / Se transformă-n poeme / Şi nu e târziu / Şi nu e devreme / Să pierzi veşnicia, / Să renunţi şi să ierţi. / Ţi-aminteşti întunericul / Dintre coperţi?” (Printre clipe). Citește tot articolul

Gheorghe Grigurcu în ”România literară”, nr. 43

Resortul unei asemenea înfrigurate meditații e misterul care o conduce pe autoare ca și cum ar ține-o de mînă, protector imperativ, împotriva căruia ar fi inutilă orice împotrivire: „Mereu condusă/ Spre ceva ce nu înțeleg întrutotul,/ Condusă firesc? Ca și cum aș fi ținută de mînă? De o forță despre care nu știu/ Decît că îmi este stăpînă/ (...) Simt doar că nu pentru întîia dată/ Descopăr urmele pe care merg” (”Mereu condusă”). [...] Se visează sub unghiul a mai multor personaje care o compun, așteptînd să adoarmă spre a realiza senzația visului în vis. Ludicul oniric pare nelimitat: „Nu mă visez decît pe mine./ Deși sunt mai multe personaje/ Care se înspăimîntă între ele,/ Eu știu că sunt tot eu, cea gata oricînd să se viseze pe sine. (…) Ce joc minunat de-a mine însămi!” ( ”Ș. a. m. d. ”). Dar juisarea de moment nu împiedică reapariția angoasei incognoscibilului: „Dar dacă totul ar fi doar un joc/ În care el se face că trece/ Eu mă fac că rămîn,/ Dar el rămîne pe loc/ În timp ce eu lunec/ După vechea lui lege/ Sub cerul bătrîn. (…) Ba sunt, ba nu sunt, ba e joc, ba e vis/ Nu-nțeleg nici ce-a fost, nici ce, poate, urmează” (”Un joc”).