Breath (2007)

Kim Ki-duk îndrăgește tăcerile cu sens și le folosește foarte expresiv. Monade de singurătate, personajele filmului Breath plutesc unul în jurul celuilalt, se ating, se îndepărtează iarăși, intră în coliziune, schițând traiectorii care devin înseși coordonatele filmului. Viața nu este decât o răsuflare care se străduiește să se elibereze, făcând exerciții de echilibristică pe pragul morții. Și mereu apare întrebarea dacă iubirea te impinge de partea asta a pragului sau de partea cealaltă. Ca în multe filme asiatice, și aici iubirea se colorează cu singurătate, suferință și, în cele din urmă (sau poate nu este capătul din urmă, ci acela de început), cu moarte. Deși o platitudine deja, ideea că viața capătă sens din perspectiva morții devine imagine cu forță grăitoare în Breath și recuperează din adâncimea pierdută.

Kim Ki-duk face un film ca o suflare ușoară pe suprafața unui geam, pe care scrii un haiku.