UN ARTICOL DE MILITON STĂNESCU

Înainte de începerea Festivalului Astra Film 2022, Liviu Tipuriță îl denumea pe Nick Broomfield „un star al documentarului internațional”. Nu este în nici un fel o exagerare. Alături de conaționalul Adam Curtis, Nick este unul dintre realizatorii de filme care au reușit să își creeze un stil unic și imediat recognoscibil ce reușește să informeze și captiveze în egală măsură. Este greu de articulat cât de important și influent este un astfel de regizor în peisajul considerat adeseori arid și unidimensional al documentarelor. Filmele artistice, valoroase desigur în felul lor, vin la pachet cu riscul alienării de realitatea înconjurătoare. Avem nevoie, noi ca indivizi și ca societate, de o reancorare în concret mai mult decât oricând. Așa că valoarea de entertainment a filmelor lui Nick Broomfield nu este un aspect secundar, ci mecanismul extrem de necesar pentru dispersia informației în rândul populației. De altfel, în perioada în care abia își începea cariera (acum mai bine de jumătate de secol), locul documentarelor era pe micile ecrane, în timp ce acum ele își găsesc din ce în ce mai des calea spre sălile de cinematograf și mulți ar argumenta că el este principalul responsabil pentru această transformare. Nu toate documentarele, evident, și nu toate tipurile de documentar, dar măcar o parte – cu certitudine ale sale și ale celor pe care i-a influențat, alte nume mari ca Louis Theroux (Weird Weekends, My Scientology Movie), Michael Moore (Fahrenheit 9/11, Bowling for Columbine) sau Morgan Spurlock (Super Size Me, Freakonomics).

La Artmania, am avut șansa să vedem trei dintre cele mai recente filme ale sale, Tales of the Grim Sleeper din 2014, și Marianne and Leonard: Words of Love și My Father and Me, ambele din 2019. Ele au rulat ca parte a unui proiect original inițiat de Liviu Tipuriță, prezență obișnuită la festivalul sibian, care își propune să prezinte câte un maestru al filmului documentar în fiecare an. Pentru ediția inaugurală a programului, Liviu și-a dorit să îl aducă la Sibiu pe Nick și aproape ar fi reușit dacă virusul care ne-a stricat de aproape trei ani încoace tuturor planurile nu ne-ar fi frustrat încă o dată și pe noi, și pe regizorul englez. El a fost dezamăgit că nu a putut veni în România de data aceasta, însă a fost prezent prin intermediul internetului după fiecare dintre proiecțiile filmelor sale. Dacă cele trei documentare în sine ar fi fost suficiente pentru a genera entuziasmul celor prezenți la festival, intervențiile lui Nick au reprezentat o ocazie unică de a afla detalii despre arta sa, despre el ca persoană și despre subiectele filmelor sale.

Cea mai interesantă a fost desigur și cea din urmă sesiune. După ce pe ecranul sălii Thalia a rulat My Father and Me, cei doi cineaști au avut o discuție de mai bine de o oră la finalul căreia Nick a răspuns și unui număr de întrebări venite din public. Filmul proiectat a fost în sine edificator. Este probabil cel mai introspectiv film al său, aproape autobiografic.

Prezentând viața familiei sale și în special a tatălui său, Nick își prezintă într-un fel propria evoluție, atât ca om cât și ca realizator de filme. Prin anecdote, poze de familie, clipuri de arhivă și extrase din propriile filme, reușește să ofere o serie întreagă de insight-uri despre ce l-a făcut să aleagă această carieră, cum a evoluat aceasta pentru el și mai ales cum oamenii importanți din jurul lui l-au făcut cine este. Figura de referință centrală este, așa cum puteam bănui și numai din titlu, tatăl său și modul în care s-a raportat la acesta, răzvrătindu-se sau emulându-l, a construit și împins evoluția stilului său cineastic. Un bun exemplu (poate cel mai evident) este demersul său către onestitate, apărut ca o reacție la modul în care Maurice organiza și regiza scenele pe care le fotografia. Percepută ca păcăleală, ca să nu spunem minciună, realitatea prezentată de tatăl său este una inexistentă, inclusiv în mintea lui Maurice care creează mai degrabă un soi de ideal, o imagine cvasi-propagandistică a unei societăți în decurs de industrializare.

Discuția de după film a fost condusă de Liviu Tipuriță într-un mod care a oglindit ceea ce filmul încercase să facă, dar într-un mod mai detaliat și mai direct. Folosindu-se de secvențe selecționate din documentarele lui Nick, a propus o serie de întrebări și teme pe care documentaristul, cu multă deschidere, le-a dezvoltat ajutându-ne să-i înțelegem mai bine filosofia sau, poate, modul în care își dorește el să fie perceput.

Am aflat astfel care îi sunt influențele incipiente, direcția în care a pornit, punctele de cotitură, și traiectoria în care a fost aruncat deopotrivă de propria personalitate, de relațiile cu oamenii pe care a căutat să și-i apropie și de imprevizibilul vieții. Așa cum el însuși ne spune, realizarea fiecăruia dintre filmele sale a fost o stradă cu două sensuri. A pus în ele ce a găsit, ce a observat și ce a înțeles, însă tot procesul a fost (și este încă) unul de permanentă învățare, de acumulare de experiențe, atitudini și informații.

După ce a trecut printr-o serie de studii ce au inclus Dreptul la Cardiff și Științe Politice la Essex, a realizat că nu în direcția aceea stă chemarea lui, așa că a făcut un prim film, fără prea multe cunoștințe în domeniu, doar pentru a înțelege dacă e ceva ce i-ar plăcea să facă. A fost și astfel s-a înscris la proaspăt înființata National Film and Television School (1971), unde sistemul mai liber s-a dovedit fast. Colin Young, directorul instituției și cel care i-a ghidat primii pași în cinematografie era adeptul strategiei trial and error, al filmării fără întreruperi și fără post-editare și franchețea acestui stil au rezonat cu tânărul Broomfield. Tot acolo a făcut cunoștință cu Joan Churchill, care a devenit partenera sa. Au colaborat la o serie de filme și relația lor a fost, așa cum spune chiar el, una formatoare.

Deși, conform propriilor spuse, oamenii din jurul său au avut cea mai mare influență asupra sa ca persoană și cineast, Nick ne-a împărtășit și din celelalte influențe. Primele documentare pe care le-a văzut și iubit sunt documentarele observaționale și îl menționează aici pe Frederick Wiseman, cu punctual filmul Titicut Follies din 1967, despre pacienții unei instituții psihiatrice pentru nebunii criminali. Descrie filmele acestuia (care sunt în principal despre instituțiile de stat din SUA) ca foarte informative si foarte entertaining. Îl menționează, de asemenea, pe D.A. Pennebaker (unul dintre primii exponenți ai direct cinema – echipament minim, echipă minimă, discreție maximă) și în special filmul său despre Bob Dylan, Dont Look Back (sic), un portret al artistului și al muzicii sale, dar și al Marii Britanii din acele timpuri (mijlocul anilor ’60). Astfel, elementele definitorii ale filmografiei lui Broomfield sunt trasate – prezență cât mai puțin intrusivă, conținut educativ, dar și captivant și mereu (măcar) un al doilea nivel de informație de interes. De altfel, această ultimă caracteristică s-a păstrat în toată cariera sa. Cele mai recente pelicule ale sale i-au convins pe spectatorii din sălile din Sibiu de aceasta – Marianne and Leonard este în egală măsură despre cantautorul canadian și muza sa, despre zeitgeist-ul epocii hippy și despre iubire în general; My Father and Me vizează atât cariera artistului Maurice, cât și evoluția Angliei prin perioada postbelică, cu industrie, probleme de clasă și tot ce a însemnat asta, neuitând, evident, caracterul autobiografic al filmului.

Bazat pe cinéma vérité, stilul cineastului britanic a fost asumat practic încă de la început, așa cum se vede și în Behind the Rent Strike, filmul său de absolvire a NFTS. Încă middle class și politically very naive, așa cum se autodescrie, el reușește totuși să își identifice – provocat și de o întrebare pe care, foarte abil, Liviu Tipuriță a ales-o pentru acel masterclass – motivația pentru a face filme. Procesul de realizare a filmelor în sine este pentru el cea mai bună metodă de a învăța: despre orice, de la oameni la societate, politică și, nu în ultimul rând, artă.

Pentru a ajunge la stilul de acum consacrat, mai era nevoie de un singur pas. Transpunerea personală în filmele sale. A fost nevoie de un alt moment fortuit pentru a ajunge aici. În timpul filmărilor la Driving Me Crazy, un documentar despre un musical, o serie de probleme fac ca toate planurile să se dea peste cap, inclusiv acela de realizare a documentarului. Pus în fața unei situații limită, Nick ia decizia de a-și asuma un risc și decide să continue proiectul filmându-se pe el și echipa sa în încercarea de a duce la bun sfârșit un proiect aparent sortit eșecului. Pariul lui este unul câștigător, rezultatul fiind un film franc și în același timp amuzant. Idei anterioare s-au reactivat. Este, evident, o lipsă de onestitate față de public să îi prezinți o realitate ca neafectată de prezența ta acolo, când știi foarte bine că efectul de observator nu se aplică doar în fizică și că persoana cu camera și microfonul va influența cu certitudine comportamentul celor filmați. Decide deci să își asume rolul de observator interferent și de acum încolo imaginea pe care numele lui o trezește în mintea oricărui cinefil este cea cu microfonul în mână și aparatul de înregistrare pe umăr, așa cum va apărea de nenumărate ori în filmele sale ulterioare.

Transformarea principală a fost făcută și destinul unui mare cineast a intrat pe făgaș. Urmează, evident, o continuă căutare și rafinare de stil. Va decide să atace probleme cu încărcătura socială și politică sau personalități de interes universal. Va alege uneori să se implice mai puțin în cursul evenimentelor, spunând doar o poveste în care nu-și neagă rolul, dar încearcă să-l păstreze la un minim, încercând doar să creeze un cadru în care personajul principal să își spună cât mai relaxat povestea, așa cum se întâmplă, de exemplu, în filmele despre Aileen, prima femeie ucigaș în serie din istoria Statelor Unite – The Selling of a Serial Killer și, doisprezece ani mai târziu, Aileen: Life and Death of A Serial Killer. Alteori va hotărî că e cazul să provoace el ceea ce știe că se ascunde acolo – în The Leader, His Driver and the Driver’s Wife, filmul despre neo-nazistul sud-african Eugène Terre'Blanche, întârzie deliberat la un interviu tocmai pentru că știe că asta va provoca o reacție din partea liderului extremist.

În timp, filmele sale devin din ce în ce mai personale, într-un soi de recunoaștere a imposibilității filosofice de atingere a obiectivității. Se depărtează deci deliberat de pretenția de observator exterior și chiar atunci când nu apare cu reportofonul în mână, așa cum ne-am obișnuit, el este totuși în film. În fascinantul Marianne and Leonard: Words of Love, așa cum ne mărturisește chiar el, mai mult sau mai puțin direct, există o suprapunere între realizatorul filmului și subiectul său. Nick și Leonard au iubit-o pe Marianne Ihlen, au fost iubiții ei pe insula Hydra, au trăit o perioadă de eliberare sexuală și emoțională în anii ’60 și ’70, s-au dedicat artei lor, au cunoscut mulți oameni, au crescut astfel, pe unii i-au pierdut, cu alții au păstrat legătura, au călătorit, și-au extins orizonturile, și totul rămânând loiali propriului credo.