Distopia veselă

Print Friendly, PDF & Email
Spectacol | Autor: Nicu Ilie | 22 septembrie 2016 |

<

p style=\"text-align: right;\">Mesajele ecologiste sunt de regulă plicticoase, încrâncenate și nefrecventabile. Cu totul altfel stau lucrurile în producția teatrală de la Odeon, ”Kepler 438b”, în regia lui Bobi Pricop, pe o piesă de Guillem Clua. Mesajul rămâne ecologist, dar este extrem de amuzant și, cumva, atractiv. Acțiunea se petrece cândva în viitor. Încălzirea globală a dus la creșterea nivelului oceanelor. Calota polară e deja istorie, Veneția e sub ape, la fel ca și o parte din Olanda și multe alte teritorii costiere. Urmează un prim moment decisiv: un întreg stat, o republică insulară din Oceanul Indian, dispare cu totul sub ape. Cum va reacționa Organizația Națiunilor Unite? Și, mai ales, va reacționa cineva? Comedia rezultă din ciocnirile unei mici echipe diplomatice a statului ce intră la apă cu birocrația mondială.

Kepler–438b, Teatrul Odeon

de Guillem CLUA

traducerea Florin GALIŞ și Iunia MIRCESCU
regia Bobi PRICOP
scenografia Velica PANDURU
sound design Eduard GABIA
imagine şi montaj Tania CUCOREANU
instalație multimedia Mizdan, Dan Andrei IONESCU, Luca ACHIM

Cu: Dan AȘTILEAN, Mihai SMARANDACHE, Ioana Anastasia ANTON, Cezar ANTAL/ Alexandru POTOCEAN

Despre ”Kepler-438b”

 

UN SFAT BUN NU FACE CÎT O MĂSLINĂ MOARTĂ

de

Satira lui Clua nu sună agresiv. Mușcătoare, dar nu demolatoare. Agreabilă și ușor de prizat. Autorul nu îți bagă teza în ochi. [...] De sub ofertele de ajutor și declarațiile umflate de solidaritate, Guillem Clua demontează meschinăria politicienilor de oriunde. O face, însă, cu un aer de joacă. Spectacolul nu lasă loc de încrîncenare. Doar de amuzament! Asta nu înseamnă că nu își fixează tirul comic pe impostura, nepriceperea și nepăsarea politicienilor. Toți o apă și un pămînt! 

KEPLER-438B. „JURNAL DE BORD, ZILELE ANTERIOARE” SAU DE CE NE-A MERS ATÂT DE RĂU?

de

O ȚARĂ MICĂ: GHID DE UTILIZARE

de

Mai nimic despre Kepler

Pe fond, mesajul rămâne ecologist, la fel ca și finalul, care este poziționat în timp mult după acțiunea piesei și care dă titlul spectacolului. Kepler 438b este numele celei mai recent descoperite exoplanete (din afara sistemului nostru solar) catalogată ca fiind locuibilă. Cu puțin mai mare decât Pământul, situată în constelația Lirei și orbitând o pitică roșie, planeta Kepler 438b se află la 470 de ani-lumină de Terra. Asta înseamnă o călătorie de câteva milioane de ani la viteza rachetelor de azi. Într-acolo vor pleca ultimii pământeni după ce planeta va fi devorată de ape, poluare și alte distrugeri provocate de acțiunea iresponsabilă a oamenilor. Toate acestea însă pot fi doar o notă de subsol, ceva ce cauți pe wiki după ce ai văzut piesa și nu îți e clar titlul ei.

ONU și omul

Un subiect cum e cel propus de piesa lui Clua este tratat de regulă în cheie cyberpunk, vezi filmul ”Lumea apelor” cu Kevin Costner. Ultimii supraviețuitori ar scotoci prin gropile de gunoi după ceva tehnologie reciclabilă și s-ar bate pe ultimele picături de motorină. Acțiunea din piesa lui Clua se petrece însă câteva decenii sau secole mai devreme, când disperarea nu s-a instaurat, iar oamenii își permit încă să trăiască în dulcea indolență a anilor noștri. Rezultă mai degrabă un Gogol decât un Strugațki. Totul are loc la sediul ONU din New York (personal, n-am înțeles de ce New Yorkul nu este el însuși inundat, pentru că geografia îl plasează în prima linie de risc în cazul unei catastrofe ecologice). Funcționarii tratează fără interes cataclismul ce le-a picat pe cap (lipsește fanfara de pe Titanic pentru a sublinia ”determinarea” cu care forurile mondiale luptă pentru salvarea omenirii). Micul stat pe cale de dispariție este pierdut deja prin baza de date a diplomației mondiale, iar poziția sa pe harta lumii (sub o muscă zdrobită de funcționarul de la front office) și în ierarhia organizației (ultimele locuri din sală, lângă ușa ce duce la WC) nu ajută în rezolvarea situației.

Ceva vechi, ceva nou, ceva albastru

Există un unghi din care poți privi piesa ca pe o scenetă de jucat pe bulevard. E antrenantă, facilă și are multe locuri comune din care extrage un umor pe alocuri spumos. Dar e și un unghi din care o poți vedea ca ilustrând o idee cu profunzime. Catastrofa globală se pierde printre rivalități și ambiții personale, reflexe ideologice și alte tipuri de idiosincrazii. Nimeni nu e dispus să găsească soluții, nimeni nu vrea cu adevărat ceva. Omenirea, nu doar elita ei diplomatică, este portretizată ca un mecanism compus din multe mecanisme mai mici al căror scop și rol nimeni nu-l mai știe și nu-l mai înțelege. Alienarea este deopotrivă individuală și colectivă, vechile valori și principii au devenit un balast în găsirea de soluții la problemele reale ale prezentului, iar ieșirea nu e, cum ar trebui să fie, o revoluție a modului de a gândi. În schimb, problemele majore sunt bagatelizate pentru a părea nesemnificative și a nu cere găsirea de soluții reale. Iar tot acest nimic e învăluit în discursuri emfatice, care ar trebui, nu-i așa?, să dea impresia de seriozitate și profesionalism. Vi se pare cumva că seamănă asta cu geopolitica actuală?