„Selfie” sau cum se face teatru cu deținuții

Print Friendly, PDF & Email
Spectacol | Autor: Ilinca Urmuzache | 29 noiembrie 2016 |

UN INTERVIU CU ANDREEA IACOB 
REALIZAT DE ILINCA URMUZACHE

Între 23 și 24 noiembrie Teatrul „Nottara” a fost, ca în fiecare an, gazda Festivalului de teatru pentru deținuți Descătușare prin cultură – Dana Cenușă. În această a opta ediție, șapte spectacole alese dintre câteva sute din toată țara au fost aduse la București.

Printre cele invitate s-a numărat și Selfie, conceput de Andreea Iacob, regizoare care colaborează de peste zece ani cu Penitenciarul Gherla, fiind la a treia participare în festival. După spectacol, am stat puțin de vorbă cu ea pentru a o cunoaște și pentru a înțelege mai bine scopul acestui festival de teatru.

selfie-2

Cum a început colaborarea cu penitenciarul Gherla?

În perioada în care eram studentă la Teatrologie, am văzut la avizier un bilețel scris de mână care invita doritorii să facă un atelier de teatru cu deținuții de la Penitenciarul Gherla. Bilețelul era lăsat de o doamnă de la Serviciul Educativ, era chiar inițiativa ei. Ideea mi-a sunat bine. Am sunat împreună cu o prietenă și ne-am dus să ne întâlnim cu ea. Penitenciarul Gherla are două sedii, unul în Gherla, pentru bărbați, și unul în Cluj - pentru femei și minori. Prima echipă cu care am lucrat a fost una formată din bărbați cu pedepse foarte mari, închiși pentru violuri, crime etc.

Cum alegi actorii cu care lucrezi?

Nu am ales actorii niciodată, singurul criteriu a fost să vină doar cei care vor. Pentru prima mea echipă au venit cincisprezece deținuți. Trebuie menționat că la vremea respectivă erau foarte rare proiectele de orice fel în penitenciare, iar o activitate ca teatrul era asociată cu ceva „nebărbătesc”. Nu știu exact cum au venit acești cincisprezece. Țin minte că la început, când mergeam să-i luăm din celule, fiecare ieșea în râsetele și ironiile celorlați. În ochii lor, participanții la proiect făceau un fel de drum al rușinii. În schimb, după o lună, toți voiau să facă teatru. Drumul rușinii a devenit un drum al mândriei, iar toți participanții se simțeau foarte bine. Mai apoi, și-au arătat interesul și alții, dar nu am vrut să mai iau alți oameni, nu sunt specializată pe ateliere de teatru, nu mă pricep și nu vreau să fac asta. La început am montat cu ei piese de Caragiale. Da, și teoretic și practic am jucat Caragiale în pușcărie! Adevărul e că nu aș fi putut monta Sarah Kane... cu bărbați.

Mai târziu, am început să lucrez cu femeile din Penitenciarul Cluj, doar pentru că era mai accesibil față de Gherla. S-au înscris patruzeci de femei, așa că pentru prima dată a trebuit să organizez un casting. A fost foarte greu pentru că mie nu îmi place să aleg oamenii. Dar am avut-o alături pe doamna Moțoc, cel mai bun casting director la care aș fi putut visa vreodată. Ea lucrează la Penitenciarul Gherla în Departamentul de Educație și a putut să-și dea seama ce persoană s-ar încadra mai bine în spectacolul respectiv. Sau, dacă o anume persoană îmi lipsea pentru un rol, a căutat-o. Dacă sunt prea mulți doritori și trebuie făcută o selecție, ea se ocupă. La fel am procedat și pentru Selfie.

selfie-4

Cum a decurs pregătirea spectacolului propriu-zis?

La nivel de lucru în scenă am avut doar 33 de ore. Pentru că Selfie este o producție a Teatrului Național din Cluj, pentru că a intrat în repertoriu, dintr-o dată a început să existe presiunea de a crea un spectacol care să aibă o formă cât de cât demnă de prezentat într-o instituție profesionistă. Nu am repetat în afara spațiului scenei Euphorion. Când am intrat acolo, am început direct repetițiile generale, în rest, lucrul era terminat practic, de la cuburile din recuzită la video-proiectorul pe care îl folosesc fetele. Ceea ce mă interesa era atmosfera pe care voiam să o văd în spectacol - un tip de atmosferă meditativă pe care să o simtă și ele, de altfel, prin coregrafie și scenografie simple, naturale, prin gesturi calme și firești.

Spectacolul a fost gândit pentru spații mici. Este un spectacol cu puțină lumină, însă pentru că publicul este foarte aproape de actori, totul este vizibil. Aici, la „Nottara”, efectul este altul, se pierde intimitatea pe care o creezi într-un spațiu restrâns, cu un public care înconjoară fetele din trei laturi. Spectacolul este mai luminos decât pare, pentru că în alt spațiu nu trebuie decât să simți ce fac ele, să le vezi mișcările și să le auzi respirația. E un exercițiu senzorial aproape.

Aveai un plan deja pentru Selfie, știai cum vrei să arate spectacolul?

Planul a fost să nu am niciun plan. Până în acest moment, este cel mai puternic experiment pe care l-am făcut cu mine, cel mai invaziv, împotriva zonei mele de confort. Dar are o mică istorie: spectacolul preferat pe care l-am făcut cu deținutele se bazează pe romanul Exuvii al Simonei Popescu. L-am făcut acum câțiva ani păstrând doar scheletul romanului, respectiv ideea că toți avem în noi multipli, toți ducem în noi copilul care am fost, adolescentul care am fost și de asemenea, mama care am putea să fim, bătrâna care vom deveni și așa mai departe. De data aceasta, poveștile le-am luat de la fete. Și cred că a fost cel mai omogen și unitar spectacol tocmai pentru că erau ele reprezentându-se pe ele însele. 

De aceea mi-am dat acum curaj să fac un spectacol care să nu aibă niciun plan, adică niciun scenariu, nici un roman ori poezie de care să mă pot liniștit sprijini. Am vrut ca Selfie să fie despre ele, iar pentru asta am început prin luna mai întâlnirile individuale și de grup cu ele în care le-am pus tot felul de întrebări. Întrebarea mea preferată a fost „cine ești?”. M-am inspirat din Talking heads, un scurt documentar produs de Krzysztof Kieslowski, în care pune aceeași întrebare. Este extrem de interesant să observi după ce criterii se definesc oamenii. Unii se definesc după sex, alții pe baza vârstei, a condiției sociale, a meseriei etc. Și asta este una dintre întrebările cheie. În interviurile cu fetele am remarcat că foarte multe povestesc despre bunicile lor și despre copiii lor. Tema bunicii mi-este și mie un subiect apropiat și poate din acest motiv am observat că tot reapare. Și atunci am hotărât să facem acest spectacol despre ele, dar nu despre ele însele, ci despre modul în care povestesc despre bunicile lor pe de-o parte și despre copiii lor pe de altă parte și să le las să se oglindească în trecut și în viitor. Așa am început a doua etapă de intervievare a lor în care m-am concentrat strict pe aceste două teme.

selfie1

 

Au fost deschise să-și spună poveștile, de altfel, extrem de personale?

Cred că e foarte complicat de definit, însă partea bună este că mi-am folosit prima facultate, cea de Jurnalism. Genul meu preferat a fost întotdeauna interviul și știu să fac oamenii să vorbească. Desigur, cu unele a fost mai greu decât cu altele. E ca povestea Hertei Müller din Leagănul respirației: mama ei a fost în gulag, dar ea nu a putut să obțină informații despre gulag de la mamă, decât după ce l-a întâlnit pe Oskar Pastior care este poet. Trebuie să ai o anumită formă mentală ca să observi și să poți recunoaște ce e important, ce e valoros. Fetele nu sunt obișnuite să observe lumea din jurul lor, drept pentru care majoritatea spunea „La mine e banal”. Știau că două dintre ele, cu bunici cu istorie petrecută în gulag, au povești foarte interesante. De aceea considerau că poveștile lor sunt normale: bunica venea, spăla, gătea și așa mai departe. Iar atunci le-am întrebat cum ar fi fost lumea lor dacă nu era bunica? Cum s-ar fi întâmplat lucrurile? Iar unul dintre răspunsuri, păstrate pe bandă, a fost al uneia dintre fete care, plângând, a spus „Fără ea n-ar fi fost nimic”. Per total, a fost un proces de anamnesis, atât pentru mine, cât și pentru ele, ca să realizeze importanța prezențelor pe care le considerau atât de normale. Nu în interviurile de grup am obținut multe informații, ci în cele individuale. Mai apoi, pentru că timpul ne presa și pentru că aveam puține ore de petrecut cu ele, le-am rugat pe fiecare în parte să relateze una dintre poveștile alese de mine, care mi s-a părut posibil de folosit. Abia pe la a treia întâlnire de grup au reușit să-și pună întrebări una alteia și să le dezvolte. Treptat, au ajuns să se obișnuiască și chiar să vrea să povestească, fiecare relatare fiind, de fapt, revizitarea situației și o formă de evadare, dat fiind că unele dintre povești nu sunt cele mai plăcute.

selfie5

Cum a fost relația ta cu echipa de opt fete cu care ai lucrat la Selfie?

A decurs la fel de normal ca la oricare alt spectacol pe care îl pregătesc, m-am purtat cu ele așa cum aș face-o cu oricine altcineva. Indiferent dacă sunt actori amatori sau profesioniști, eu procedez la fel, așa cum știu, nu le menajez. Culmea, lor le pică foarte bine, pentru că sunt tratate normal. Mă îngrijesc să se respecte una pe cealaltă, de dragul muncii lor individuale și a muncii lor de echipă. Îmi place să cred că, într-un fel, prin munca împreună le transmit acele valori morale la care țin. Nu urmăresc asta, dar mă bucură că ajung la ele.

Ce dificultăți ai întâlnit de-a lungul timpului?

La început a fost dificil, conducerea penitenciarului îmi dădea voie să lucrez la spectacole, dar nu credea foarte tare în ideea aceasta. Lucrurile s-au mai schimbat. Ideea esențială este să se schimbe treptat percepția conform căreia acești oameni trebuie închiși și cheia aruncată. Problema este că după ce se eliberează șansele ca ei să se comporte mai rău decât atunci când au intrat sunt enorme. Majoritatea acestor oameni nu a chestionat niciodată diferența între bine și rău. Iar când ajung în penitenciar, singura lor activitate constantă este să dezbată în termenii în care i-au cunoscut, aceiași care i-au dus acolo. În acest fel, nu au cum să se schimbe, să se „ilumineze”. E nevoie, deci, să își asume riscuri, să iasă din zona de confort. Prin riscuri mă refer la a face ceva cu care nu sunt obișnuite, precum teatrul. Interesul instituțiilor a crescut odată cu Festivalul de Teatru pentru Deținuți creat de Dana Cenușă, festivalul care îi poartă acum numele. Tot mai multe penitenciare caută colaboratori pentru a face spectacole ce ar putea fi aduse la București.


Următoarea reprezentație cu Selfie va fi pe 30 noiembrie, ora 18, la Studio Euphorion, Teatrul Național Cluj-Napoca.