Pe vremea comunistă, când stăteam cu orele la coadă ca să prind un bilet la teatru, am văzut Scoica de lemn de Fănuș Neagu la Teatrul „Nottara”. Pentru copilul care eram pe vremea aceea, poezia spectacolului, atât de puternică, mi-a invadat creierul. Mi-a rămas înșurubată în cap pentru tot restul vieții. Țin minte și acum atmosfera parcă din altă lume, anumite mișcări și o scenă în care femeia atât de frumoasă de pe scenă își manifestă dorința de a fi iarnă. Iar bărbatul îndrăgostit de ea (jucat de Florian Pittiș) presară sare pe toată scena ca să o poată trage cu sania.

Tânăra femeie avea (și are) o siluetă longilină. Cumva electrică. Corpul îi este încărcat de o expresivitate naturală. Alura înaltă, subțire, gracilă, ușor de confundat cu cea a unei balerine, se termină cu niște ochi mari. Care respiră inteligență. Iar capul frumos de doamnă / prințesă / fetiță –depinde cum și-a imaginat-o regizorul în diferitele spectacole jucate – contrastează cu vocea joasă, amplă și gravă. Nicio privire nu are cum să rateze această apariție. Nici pe stradă, nici pe scenă. Actrița are clasă! În jurul ei, aerul, parcă pe o rază de un kilometru, se umple de noblețe.

De fapt, visul său, când era mică, fusese să fie balerină. Postura o recomandă. A plecat din orașul natal, Vălenii de Munte, la București și a intrat la Școala de Coregrafie. Numai că din cauza originii nesănătoase, regimul comunist i-a sistat bursa și căminul. S-a mutat la o mătușă, dar s-a dovedit că nici acesteia nu prea îi ajungeau banii ca să o mai țină la școală. Vremuri crâncene! Așa că a trebuit să renunțe la balet. A rămas cu regretul acesta toată viața. Tatăl a fost cel care a sfătuit-o să dea la Actorie. De pregătit, nu pregătise nimic pentru examen. Dar avea un prieten în domeniu, actorul Iulian Negulescu. L-a întrebat pe el ce ar trebui să facă și el i-a ales două poezii. Cât despre monolog sau ce mai trebuia să învețe pentru alte probe, și-a economisit resursele. S-a hotărât să se pregătească din probă în probă. Dacă o ia pe prima, se va pregăti pentru a doua. Altfel, ce rost are? Originea era nesănătoasă, gândirea... din cale afară de sănătoasă! De altfel, nu teatru ar fi vrut să facă ea, ci Filosofie.

Până în ziua de astăzi, când are o lungă carieră în spate, Emilia Dobrin, căci despre ea este vorba, citește curioasă să absoarbă informații și să cerceteze mersul lumii. Exprimă opinii pertinente. Interlocutorul este câștigat de personalitatea sa, de observațiile inteligente și, nu puțin lucru, de gradul său de civilitate. Ce mai, frumoasă și deșteaptă! Cu un timbru special, ușor de recunoscut și cu o expresivitate specială. Ce regizor își poate dori mai mult?

De altfel, în facultate, cea mai bună actorie a învățat-o la cursurile de... Regie. Colegii de la Regie Teatru și de la Regie Film se întreceau care mai de care să o ia în producțiile lor: Alexandru Tocilescu, Petrică Ionescu, Alexandru Tatos, Mircea Veroiu. O garnitură bună! Dar nu de la tinerii aceștia a învățat studenta Emilia Dobrin secretele actoriei, ci de la profesorii lor, care îi asistau la repetiții și îi mai ajutau pe actori cu ceva sfaturi. Atitudine, motivația fiecărui cuvânt, sintaxa intelegibilă, logica și coerența interioară a personajului... cam acestea erau secretele pe care le deprindeau studenții de la Radu Penciulescu și David Esrig.

„Înzestrată cu un fizic deosebit, cu haz şi sensibilitate, cu o gravitate a timbrului vocii (care atunci când era foarte tânără nu se lega cu fizicul juvenil, dar care astăzi a devenit un mare câştig), cu forţă şi feminitate, Emilia Dobrin poate umple un gol pe care de cele mai multe ori îl umplem cu soluţii mai puţin fericite", spunea regizorul Alexandru Tatos, în Magazin Estival Cinema din 1981. De alfel, Alexandru Tatos o va distribui în toate filmele sale, inclusiv în Secvențe din 1982.

Terminând facultatea printre primii, Emilia Dobrin a avut șansa să aleagă pentru repartiție Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Doar că a renunțat la șansă ca să se tragă mai aproape de orașul în care trăia mama sa, așa că s-a angajat la teatrul din Ploiești. Mai târziu, a venit la București, la Teatrul „Nottara”, pe vremea când echipa de acolo însemna Liliana Tomescu, Gilda Marinescu, George Constantin, Alexandru Repan. Iar regizor era Dan Micu. Paradoxal, cei doi bărbați iluștri pe care i-a avut, Ion Besoiu și Alexandru Dabija, au ajutat-o, fără ca ei să vrea, să piardă șansa de a juca în teatrele unde și-ar fi dorit: „Bulandra” și Odeon. La „Bulandra”, Ion Besoiu ajunsese director artistic, drept pentru care consiliul i-a atras atenția că nu e deontologic să-și angajeze soția. Iar la Odeon, tocmai când s-a dus să vorbească cu Vlad Mugur, acesta a preferat să-l propună pe soțul ei, Alexandru Dabija, ca director în locul său. Și iară nu se făcea ca noul director să-și aducă și soția.

Semnul inteligenței și al flerului său s-a dovedit și când s-a numărat printre primele și foarte puținele actrițe cu o carieră impresionantă în spate (mai puține chiar decât degetele de la o mână) care, în anii '90, au acceptat imediat să joace în spectacolele regizorilor tineri: unii amarnic contestați, ca Radu Afrim (de altfel, rolul din Cheek to Cheek, regizat de acesta, i-a rămas cam cel mai aproape de suflet) sau încă fără nume consolidate, ca Sorin Militaru, în Șefele, unde apărea alături de Coca Bloos și Dorina Lazăr.

În Cheek to Cheek la Teatrul „Nottara”, de suedezul Jonas Gardell, regizorul Radu Afrim pigmenta totul cu o stare de hiperluciditate, rejectând orice umbră de duioşie sau de patetism. Iar stilul lui Gardell, în care se combină directeţea şi cruzimea cu politeţea şi grija pentru celălalt, în propoziţii transparente şi adevăruri-lamă de cuţit, îi venea mănuşă regizorului. Scena era năstruşnic supraetajată de scenografa Alina Herescu, pe două planuri: jos, restaurantul unde se desfăşoară viaţa „la vedere”; sus, apartamentele unde se petrec micile întâlniri profesionale şi viaţa cuplului. Personajul masculin din cuplu (Constantin Cojocaru, în rochie sexy de vampă, doar era spectacolul lui Afrim!), fusese, pe vremuri, actor de Shakespeare. Acum, doar de cabaret. Cu tentaţii năbădăioase de travestit pedant, care îşi coase singurel rochia, cu inerentul narcisism, personajul se afla la finalul gloriei, condamnat la a-şi mima viaţa, printr-un set de sentimente încălzite şi răcite, pe care le scotea din mânecă. Nu mai avea de oferit decât etalarea propriei străluciri fanate şi acceptarea rece şi nehotărâtă a dovezilor de dragoste. Singurul atu rămas era să cucerească superior-plictisit o femeie de vârstă medie. Antreprenoare de pompe funebre, urâtă, singură, uneori penibilă. Resemnată că i-a trecut vremea să mai devină mamă, aceasta preferă să fie căţel de companie decât să mai trăiască fără cineva apropiat. Din disperarea de a rămâne „posesoarea” unei singurătăţi eterne, femeia-cioclu, care şi-a înţeles bine condiţia, fără să mai brodeze la proiecţii, acceptă cu înţelegere şi umor, de dragul unei relaţii, umilinţele inconştiente venite din partea actorului dezabuzat.

În femeia lucidă, pe punctul de a nu mai da doi bani pe demnitatea ei, Emilia Dobrin reușea unul dintre cele mai bune roluri feminine ale anilor respectivi. O mixtură tulburătoare de suferinţă, încercarea disperată de a-şi schimba viaţa şi o profundă omenie, dublate permanent de percepţia clară asupra situaţiei, compuneau unul dintre personajele de referinţă din cariera actriţei. Şi probabil cel mai uman din istoria montărilor lui Afrim de până atunci. Prin întâlnirea – de o intensă calitate –, cu o asemenea actriţă, regizorul trecea de aparenţa mecanică, umflat-grotescă a personajelor din perioada aceea, pentru a investiga zone mult mai profunde. Emoţia era latentă, anesteziată; presimţită, nu manifestă. Emilia Dobrin, intelectualitate dublată de sensibilitate nervoasă, era cu adevărat excepţională în genul acesta de rol.

Ajutată de flerul cu care și-a ales proiectele, pentru actriță n-a contat dacă acestea se desfășurau în teatrul independent, ca ACT, unde, în 2003, a început spectacolul Șefele, care se va muta apoi la Teatrul Odeon, pentru a-și continua șirul de reprezentații până de curând. „La Șefele știu că la început am avut spectatori care ieșeau din sală. Iar în ultima vreme aveam numai tineri”, își amintește Emilia Dobrin.

Autor de Drame fecaliere, austriacul Werner Schwab (1958-1994), dramaturg, tăietor de lemne și sculptor contemporan cu acționismul (dezvoltat în cadrul aceluiași orizont cultural), mort de beat – la propriu –, la Revelionul din 1994, aruncă cu blasfemia în stânga și-n dreapta, peste toate valorile tradiționale. Bigotism, Sfântul scaun papal, bunătate umană, autoritatea statului, iubirea, recunoștința filială, toate se spurcă sub degradarea anarhică a lui Schwab. Comedia sa neagră își bate joc cu violență de discursul religios, de pietatea tuturor babelor cumsecade, dar slabe de înger, fără ocupație și educație, a căror viziune asupra existenţei se confecționează din platitudini extreme: „Pacea este sensul vieţii şi viaţa este sensul omenirii” sau „Veselia este polenul sufletului, atunci când păstrează buna-cuviinţă”. Și așa mai departe... căci perlele sunt nenumărate iar umorul lui Schwab hohotitor în această piesă despre ipocrizia și scârboșenia lumii.

Trei bătrânele cu mintea simplă își consumă întâlnirea de zi cu zi. Curenții subterani ai deriziunii nimicesc „cu sistem” orice valoare recunoscută de societate. În piesa lui Schwab, fărâmițarea se petrece, mai întâi de toate, cu ajutorul tipologiei bine definite în care intră cele trei personaje feminine. Privirea copleșită de transfigurare a Emiliei Dobrin în Erna, când vorbește despre Dumnezeu sau despre amorul său măcelar, bigot ca și ea, e contrabalansată rizibil de gesturile femeii care și-a mâncat de sub unghie toată viața. În societatea așezată, pentru care chibzuiala face parte dintre virtuțile de preț, Erna se îmbogățește cu o blană culeasă din gunoi sau exultă la achiziționarea unui televizor la mâna a doua. Într-unul dintre marile sale roluri, Emilia Dobrin, dovedind, din nou, că este o apariție singulară în spectrul nostru teatral, realiza o simfonie a vocilor pe tonuri joase, trecând labil de la dispoziția creștină la cruzimea mult prea-omenească.

Peste vreo zece ani, Emilia Dobrin accepta, din nou, să joace în spectacolele independente ale unui tânăr regizor, Eugen Jebeleanu: RETOX, abrevierea de la România este țara occidental xeroxată, producție Compagnie 28 Paris și Unteatru, și Hotel de la Unteatru. Iar șirul colaborării cu tinerii regizori va continua cu Radu Iacoban, în spectacolul Casa cu pisici de la Teatrul Mic, pentru care a și primit Premiul UNITER.

În Hotel, după Franz Xaver Kroetz, dezvoltat non-verbal, pe baza textului compus exclusiv din didascalii, cele trei personaje (Emilia Dobrin, Camelia Pintilie și Ștefan Huluba) își dezvăluie poveștile traumatice accentuând pe expresivitatea corpurilor. Tăcerea le camuflează dramele. Atmosfera, spațiul și timpul se dilată, ca o radiografie deformată a interiorității. În RETOX, producție Compagnie 28 Paris și Unteatru, trei identități sfâșiate se autoamputează într-un flagel punitiv măcinat, reluat și veșnic mestecat într-o matrice care generează la nesfârșit durere. Fragmentele separate ale discursului identitar înglodează cele trei vulnerabilități. Balastul greu al personalităților fracturate, pulverizate în mii de particule ale rușinii fără vină, le năclăiește interiorul. Memoria se depozitează în straturi mâloase, generând niveluri succesive ale autodistrucției. Reluarea compulsivă, deprimarea care se naște din fiecare cuvânt-gest acaparează toate momentele existenței. În interpretarea stranie a Emiliei Dobrin, fiecare por se resimte de o acută, niciodată îmblânzită nevralgie psihică. Ființa sa nevrotică, încolțită de monștrii interiori, schelete ale relației cu mama, măcinată obsesiv, într-un veșnic reluat dans al autopedepsirii, se stratifică în centri multiplicați ai suferinței.

Seria de personaje ale Emiliei Dobrin, din registrul bizareriei, avea să se îmbogățească cu spectacolul Capra sau Cine e Sylvia, de Edward Albee, Teatrul ACT, regia Alexandru Dabija. Doar că de data aceasta nu peste personajul său plana ciudățenia, căci soția jucată de Emilia Dobrin era mai degrabă victima unui atașament straniu. Nu al său, ci al soțului (Marcel Iureș) care se îndrăgostește nici mai mult, nici mai puțin decât de... o capră. Blondă și frumoasă! Cei doi soți, oameni strălucitori, uzează de inteligenţă nu numai în carieră, ci şi în familie. De douăzeci de ani se iubesc şi se înţeleg bine. Pentru ei, fidelitatea ţine de opţiune. Când fantasmează, obiectul fantasmei tot soţia/soţul a rămas. Familiaritatea şi toleranţa unse de-a lungul timpului (ea îi aminteşte unde îi sunt lucrurile, îi aşază florile înainte de interviu) nu le-au tocit simţurile. Ba chiar le-au sporit armonia, îndepărtând orice fel de stinghereală sau tensiune. El, la 50 de ani, este un exemplar reuşit, arhitect de succes, cu premii şi proiecte de anvergură. Marcel Iureș uza de toate inegalabilele sale instrumente. Personajul său era plin de mirare, onest fără breşe şi cu atât mai neajutorat în situaţia îndrăgostitului de o capră, căci nu deţinea nici codul, nici mijloacele necesare ca să o înţeleagă.

Iar partenera de scenă, Emilia Dobrin, extrem de credibilă în rolul femeii frumoase și inteligente, juca pe măsură. Strălucitoare, exact aşa cum cere personajul: bună şi la conversaţie, şi la spălat geamuri, şi la dragoste. Cu priviri pline de întrebări nerostite, dar şi de bunătate, cu faţa pe care s-a adunat experienţă, dar şi durere, actrița își umplea personajul cu personalitate şi umor scânteietor, cu un mix de sarcasm și revoltă înăbuşită. Ping-pongul de replici întretăiate dintre cei doi soţi, în scena, chipurile, lămuritoare, era savuros. Ca şi varianta ei de isterie, cu distrugeri hotărâte, dar minimale, „de laborator”, în care se puteau citi zecile de ani de cenzură şi civilizaţie ce au căptuşit instinctele primare. Că ele, totuși, supurau a dovedit-o finalul, cu o scenă de anvergura tragediei grecești. Într-un soi de Medee postdezlănţuită, soţia reacţionează cu gelozie primară, criminală, ca şi când Sylvia (capra, adică), ar fi femeie. Secolele de civilizaţie au rămas zero faţă de instinct.

Cum spuneam, actrița are inteligență și o bună intuiție. Nas și fler ca să citească propunerile care se vor dovedi valoroase. Sau ca să le părăsească pe acelea unde nu-și mai găsește locul. În peisajul nostru teatral, cu atâta bogăție de talente actoricești, Emilia Dobrin, prin inteligență, luciditate și, nu în ultimul rând, eleganța apariției scenice, rămâne absolut unică.