DESPRE CĂTĂLIN D. CONSTANTIN

Niciodată nu e prea obosit (chiar dacă e) ca să-ți răspundă la o întrebare. Niciodată nu e prea tracasat ca să te ajute când îl rogi ceva. Abordezi o chestiune și primești o duzină de soluții și de variante posibile. Fiecare răspuns vine calm, pe un ton așezat. Nervii nu s-au inventat în cazul lui. Doar rațiunea. Isteria, ritmul trepidant din jur par la mii de ani distanță de omul din fața ta și de liniștea lui interioară. Universul l-a hărăzit cu o natură solară și convivială. Dar, mai ales, cu o voce de neuitat. Caldă, lină și echilibrată. Timbrul ei special curge ca mierea peste toate răbufnirile, nemulțumirile sau nevralgiile dictate de lipsa de bunăvoință a celor din jur.

Dar controlul său interior nu a fost chiar totdeauna la fel. La început, a mai avut și breșe. Acum vreo cincisprezece ani, pe vremea când se înființa Revista Cultura iar Cătălin D. Constantin era proaspăt absolvent de facultate, fetele mai mari și mai hârșite, actrițe, scriitoare, criticărese, mă rog, ce mai cuprindea redacția, în natura ei feminină, își făcuseră un fel de rutină de zi cu zi. Cam ca niște exerciții de gimnastică, dar nu fizică, ci emoțională. Scopul? Să-l înroșească pe tânărul lor coleg. Ba ce ochi frumoși are, ba ce păr blond, ba ce creț e, ba ce drăgălaș băiat, tot felul de complimente-ghidușii. De la primele cam... două cuvinte, adrisantul se înroșea ca para focului. Spre satisfacția hapsânelor, care nu mai conteneau cu râsul, pentru ca a doua zi să o ia (luăm) de la capăt.

Băiatul acela pe care-l înroșeau doar de amuzament le-a arătat el ce poate. A făcut vreo două doctorate. Știa deja, de pe vremea aceea, că vrea să se facă antropolog și editor de carte. Nu orice carte, ci unele deosebit de frumoase, ca Ferestre din București și poveștile lor, volum apărut în 2015, best seller la Cărturești, epuizat în numai trei luni de la apariție. Locul I în topul vânzărilor de carte românească. Antropologul a umplut deja un raft întreg cu cărți-obiect pe teme pe care numai mintea lui le poate așeza în ordine. Și apropo de mintea lui: cu cât ajungi să discuți mai multe cu el, cu atât îți dai seama ce minte enciclopedică are. Cum doldorește de informație pe te miri ce subiect: triburi, politică internațională, diferite perioade din catolicism și din ortodoxie, cu date, nume și mâini întinse (sau retezate), antichitatea cu numeroasele ei spații culturale, momente istorice cu relații, plus urmări, chestiuni de drept... toate sertărașele umaniste sunt acolo. Drept e că și memoria îl ajută. Ajungi cu el într-un loc, îl întrebi ceva și urmarea e un fel de documentar de la National Geographic, pe care îl savurezi audio, citit pe loc, din propria minte, de un narator cu voce impresionantă, care îți mai și vorbește pe limba ta. De ecran nu ai nevoie că, oricum, realitățile descrise se întind chiar în fața ta. Ba, dacă te doare cumva ceva sau te-a ars soarele, afli că mai știe o groază de lucruri și despre tincturi, poțiuni, pomezi, infuzii, uleiuri, leacuri și alte asemenea doftorii din plante. De la natura lui de scorpion, explică! A început din liceu să cerceteze bălăriile și buruienile din curtea bunicii, să le piseze, apoi să citească despre ele. Nu frumusețea lor îl interesa, ci esențele care derivau din ele. Adică otrăvurile pe care plantele le tăinuiesc în vene.

 

 

Dar nimeni nu s-ar fi așteptat ca antropologul, devenit între timp profesor la Facultatea de Litere din Universitatea din București, apoi prodecan, să-și ia un doctorat și în arhitectură. De unde până unde? Pesemne de la aceeași ecuație frumos–echilibru care pare să-i ghideze și fizicul, și interiorul, și preocupările, și cărțile. Pentru această cercetare i-a dat prin cap să fotografieze cu drona piețele europene. Voia să-și dea seama ce au în comun, ce le unește, unde ar putea fi detectat spiritul european în asemenea miezuri ale comunității. Drept pentru care a fotografiat mai mult de o sută de piețe. Iar antropologul nu s-a putut abține și apoi le-a umplut de informație și povești. Rezultatul? O carte frumoasă de-ți ia ochii, Orașe în rezumat. Piețe din Europa și istoriile lor și o expoziție care a fost deja invitată în opt țări și douăzeci și cinci de orașe. Ordinul Arhitecților Români, finanțatorul itinerărilor de anul acesta din Georgia, Grecia și Spania, are cu ce se mândri.

Cât despre carte, aceasta s-a lansat și relansat, la prima și a doua ediție, la Muzeul București. Palatul Suțu, unde personajul nostru coordonează, de ani buni, seria de Conferințe de joi. Aici invită specialiști din diferite domenii ca să le vorbească altor specialiști din alte domenii despre o temă care îi preocupă. Sau studenților, sau pur și simplu celor curioși și interesați de subiectul abordat în acea zi de joi, la ora 18.30. Muzeul este astfel viu, nu însumează doar o suită de obiecte, ci și o suită de minți în fierbere care își varsă efervescența, dar și întrebările, și dubiile, „în direct”, spre deliciul sau mirarea ascultătorilor. Ei, nu totdeauna este așa de simplu pe cât pare din poveste. Ba colegii îl mai sâcâie, ba e înglodat în hârtiile de la proiecte, ba drona îi e arestată când încearcă să fotografieze de sus manifestațiile din Piața Victoriei. Și e cât pe-aci ca și antropologul să se ducă după ea. Doar că sociabil și bon viveur cum e, bașca și călător înfocat, pe lângă Cătălin D. Constantin ai senzația că nimic nu e greu. În jurul lui, lumea curge, cel mai adesea, fără hopuri și poticneli. Lapte și miere, ce mai!