Ultimul banc al lui Molière cu Banderas

Print Friendly, PDF & Email
Portrete | Autor: Cristina Rusiecki | 15 noiembrie 2018 |

Cronica „Școala nevestelor”

La față de cortină, Nicu Mihoc, în stare să electrizeze o sală de la primele cuvinte (proaspăt nominalizat la Premiul UNITER pentru cel mai bun actor), spune bancuri despre adulter. Așteptările publicului se clatină. Ceva nu e în regulă: convenția dramatică se contractă. Bancurile sunt moderne, cu personaje de azi, printre care figurează și Banderas. Și, totuși, actorul poartă pantaloni scurți bufanți și perucă cu bucle lungi, à la Ludovic. Toate asezonate cu reverențele de rigoare! Așa începe Școala nevestelor, adaptare după Molière, la Teatrul Național Tg. Mureș (premiera 2 martie), în regia lui Cristian Juncu.

 

Dacă la noi există cineva care poate face miracole cu texte clasice, hotărât lucru, acesta este Cristian Juncu. Adaptările lui după autorii de acum câteva secole păstrează dulceața, dar și substanța textului clasic, dispuse să se îmbibe bine de o savoare modernă. Nu există nici un alt regizor care să știe să se joace și să meșterească cuvintele canonicilor cu asemenea talent și cu rezultate deconcertante, cum o face Cristian Juncu. „Magia funcţionează demențial” în ceea ce privește versul, ca să reiau o replică din Furtuna aceluiași regizor. Cuvintele dau seamă de parfumul vremii și, totuși, în împerecheri meșteșugite, alungă praful sutelor de ani, pentru a se face proaspete și vii de parcă ar fi fost scrise ieri. Mare talent!

De fapt, aceasta este ecuația de imens succes pe care mizează Cristian Juncu în fiecare dintre adaptările sale clasice, Avarul, Furtuna, iar acum Școala nevestelor. Haloul clasic rămâne neștirbit și ușor de recunoscut. Doar că Juncu îl re-confecționează întâi lingvistic, apoi regizoral, în termeni, tipuri de rostire și gesturi curat moderne. Astfel, povestea lui Molière cu păcălitorul păcălit și stropul de bigotism manipulator al personajului principal se derulează impecabil. Iar câte o reverență de epocă în mijlocul limbajului și al costumelor moderne nu poate aduce decât alte zâmbete. Și, dacă mai adaugăm că regizorul are la degetul mic talentul să scotocească printre calitățile actorilor până ce le catapultează la maximum de expresivitate, explicația succesului e gata! Mai ales când renunță la ritmul molcom, melancolic și interiorizat din alte montări.

Începutul cu actorul de alură clasică, urmat de apariția personajelor în costume de azi, nu face decât să surpe convenția în hăuri din ce în ce mai amuzante. Iar scenografia lui Cosmin Ardeleanu, extrem de sugestivă, pare cadrul ideal, alăturând câte puțin din toate: oleacă de misterios, oleacă de grotesc, oleacă de incitant, oleacă de surprinzător. Niște gargui supradimensionați, rămași parcă orfani - giganți buimaci pierduți în spațiu după ce o mână nemiloasă i-a dislocat de pe pereții catedralelor -, stau în picioare răsfirați în scenă. O răsturnare de perspectivă care bulversează secole de percepții. Arătările negre se combină cu forme de azi: un covor de frunze din care se răspândește fum ca la discotecă și o scara spiralată ce duce către camera de sus a domnișoarei. Alături de toate spiritele universului, garguii pun la cale restaurarea echilibrului, a dreptății și firescului, conspirând, fie și prin propria urâțenie, împotriva lui Arnolf.

Printre ei, scene de un haz nebun curg ca spuma de șampanie. Și bucură publicul tot ca ea! Întreaga acțiune se învârte în jurul protagonistului, Nicu Mihoc, talentat ca argintul viu. Strunindu-și bine energia explozivă, actorul deslușește proporția de aur între ticăloșie și îmbufnare, ridicol și suferință, paroxism și paralizie interioară, toate cu măsură și discreție, astfel încât efectul să fie cu atât mai percutant. E comic în monologul misoginului, e comic când dezvăluirile despre succesele rivalului îl lasă cu pareză, iar slugile apar din senin cu stativul pentru a-i pune perfuzii, ce mai!, e comic în momentul.

Iar rivalul? Un tinerel îmbrăcat ca orice turist de azi, cu fular, șapcă și aparat foto, pe care, culmea!, îl mai și folosește. Ingenuu, Cristian Iorga acoperă spațiul cu un corp agil ca o zvârlugă. (Mai mult exercițiu în rostirea textului clasic i-ar aduce un plus în interpretare.) Ambii aspiră la grațiile tinerei în aparență naive, ce-și manifestă atașamentul tricotând aplicat scufii cu ciucurași pentru ambii bărbați care îi dau târcoale. Ioana Cheregi joacă excelent inocența și nefericirea comică scoțând maximum de efect din orice apariție.

 

Dacă Nicu Mihoc este locomotiva comică, succesul spectacolului crește prin performanța locotenenților săi, cei doi servitori, gardieni ai tinerei fete. Anca Loghin, mobilă, cu joc și rostire moderne, foc de pricepută în a juca stupiditatea, dar și duioșia (în scena magistrală în care Arnolf face repetiție cu cei doi pentru a bloca intrarea rivalului) se dovedește unul dintre polii comici din Școala nevestelor. Ca și Csaba Ciugulitu, într-o nouă demonstrație de talent, cu un corp expresiv, subtilitate și ironie, toate într-un dozaj de toată stima.

Se mai poate râde la Molière? Oho, din belșug! O demonstrează finalul cu Ion Vântu și Luchian Pantea și mai ales momentul sută la sută ilariant în care, dornic să-și recucereasă forma fizică pentru a-și înlătura rivalul cu câteva zeci de ani mai tânăr, Arnolf face alergări pe loc. Alături de el, prietenul său, într-un excelent contrast comic (Dan Rădulescu, onest, serios și cu morgă), ține ritmul, angajat într-un dialog sprințar cu protagonistul. Dialog care se poartă, evident, în rime. Acumularea acestora, prefațate expert de cei doi actori de mici pauze pentru a le spori efectul și a le face cadența digerabilă, duce la un veritabil paroxism comic. Cascadele de râs șiroiesc în întreaga sală. De altfel, ritmul vioi și susținut, ca și interpretarea excelentă, injectează grămezi de energie în public. La aceasta contribuie și mișcarea bună a grupurilor (coregrafia Bordás Attila) în extratextul de la început, ca și pe tot parcursul spectacolului.

Aplauzele sunt pe măsura distracției. La sfârșit, când să-mi iau haina de la garderobă, aud un domn povestind surescitat la telefon: „Un spectacol cu adevărat de talia Naționalului din Tg. Mureș!”. La coadă, un actor de la Teatrul 74 îmi mărturisește că un asemenea spectacol îi dă energie pentru încă un an. Mi-am luat haina și, trecând pe lângă domnul care vorbea în continuare la telefon, l-am auzit din nou recomandând Școala nevestelor: „E excelent. Trebuie să-l vezi!”. Avea perfectă dreptate. E și părerea mea.

 

 

Articol din seria Portret Nicu Mihoc

CV

Interviu