Pentru cine şi pentru ce traduceţi?

O invitație directă la auto-deconspirare, deci. Să spunem că îmi plac măștile, pluralitatea stilurilor, și să îmi închipui că sunt un pețitor între scriitor și cititor. Mă simt foarte bine în culise, prefer să mânuiesc un reflector, decât să stau sub el. Traduc pentru mine, în primul rând, iar dacă asta poate face bine și altora, nu pot decât să continui.

Cum a început aventura traducerii? Cum v-ați apropiat de limba din care traduceți?

Limba portugheză am studiat-o regulamentar în facultate, o alegere făcută mai mult ca răspuns la moda studiilor de spaniolă de la începutul anilor 2000. Nu mi-a plăcut niciodată lipsa de variație.

Cad pradă foarte ușor muzicalității limbilor străine, specificităților lor, modului în care se construiesc cuvintele, expresiile, frazele, modul în care văd alții lumea – aceeași lume –, așa că m-am împrietenit rapid și eficient cu limba portugheză.

Cât despre „aventură”, e un termen chiar mult mai potrivit decât „carieră”, în cazul meu. Deși este a cincea cea mai vorbită limbă în lume, portugheza are acest noroc de a fi considerată o limbă rară în România. Sau mai degrabă cei care o învață aici au acest noroc. Cunoscătorii români de portugheză ajung să formeze un fel de familie, se cunosc aproape toți între ei și, la un moment dat, ajung să se recomande unii pe alții.

Când o întrebare directă către edituri, când o recomandare sufletistă, și așa titlurile au început să se mai adune. Am început bombănind, cu titluri despre care știam că nu sunt chiar pe gustul meu, dar știind și că trebuie să îmi fac mâna. Aventura continuă. Și bombănelile, din când în când.

La început, ați avut un model de traducător? A rămas același? V-ați schimbat abordarea de-a lungul anilor?

La început, nu. Acum, după ceva mai multe pagini la activ, sunt mult mai atentă la cum fac ceilalți, cum rezolvă fraze, expresii, rime. Nu cred că pot vorbi de un model, fiindcă este un meșteșug prea personal, traducerea literară. Am toată admirația, desigur, pentru cum piaptănă frazele doamna Mioara Caragea, care mi-a fost și profesoară de literatură în facultate, și pentru naturalețea pe care o dă scrierilor care par încâlcite. Am încercat să păstrez la rândul meu aceeași fidelitate destinsă a textului și a fost o primă călăuză. Am toată admirația pentru tenacitatea doamnei Micaela Ghițescu și pentru cum a găsit soluții de fiecare dată când și-a propus să traducă un anumit autor, pentru puterea ei de convingere în fața editurilor. Dar repere găsesc mereu, la colegi mai tineri sau mai în vârstă, orice perspectivă diferită, cu care sunt de acord sau nu, este un model din care pot învăța ceva.

De-a lungul anilor, poate încă nu îndeajuns de mulți, cred că traducerile s-au îmbunătățit – deci se schimbă – pe măsură ce cunosc mai multe texte, dar abordarea a rămas, în mare, aceeași, ca structură de lucru. Cert e că am căpătat mai multă siguranță în alegerea cuvintelor și mai mult curaj pentru a justifica fiecare alegere.

Cum vă alegeţi cărţile? Sau ele vă aleg pe dumneavoastră?

Până acum, ele m-au ales pe mine. De fapt, editurile, nu cărțile. Și nu mă plâng câtuși de puțin, dimpotrivă, sunt recunoscătoare, editurile bune te învață multe. Acum că ne cunoaștem mai bine, nădăjduiesc că va veni un moment în care dialogul editură-traducător va putea divaga puțin și editurile mă vor alege și pentru o carte propusă de mine.

Cea mai docilă carte pe care aţi avut-o de tradus? Dar cea mai nărăvaşă?

Deduc din întrebări că aș avea de-a face cu niște făpturi care trebuie îmblânzite, iar comenzile le știu doar eu. Nici nu știu de fapt care pe care îmblânzește. Sunt voci auctoriale pe care le aud mai greu și altele care își pornesc imediat metronomul.

Să spunem că variantele de portugheză fac diferența destul de mult. Sunt mult mai relaxată în texte de portugheză europeană, față de texte de portugheză braziliană. Momentan, din multele capete ale limbii portugheze, doar cu ele două am avut de-a face. Portugalia îmi este mult mai aproape, am mai multe uși la dispoziție pentru a ajunge la ea.

Nărăvașa e portugheza braziliană până acum. Mai întrebați-mă după ce și dacă voi ajunge la cea africană.

O întâmplare amuzantă din cariera de traducător?

Amuzant și nu prea este că, după ce predau o traducere, lucrată practic în orele de timp liber – nopți, weekenduri –, viața îmi pare atât de simplă. Adică trebuie doar să mă duc la serviciu în fiecare zi și gata? Libertatea capătă un nou înțeles, timpul se dilată. Pot să fac ce vreau eu aproape un sfert de zi, chiar și să dorm.

Mai mult ca sigur sunt povești banale pentru mulți traducători și dovezi – necontestate, din păcate, ca să ne putem lua măcar avânt în luptă – că traducerea literară ar trebui poate să fie o carieră în sine, și nu un hobby, un afterlife, așa cum des se întâmplă.

Ce înseamnă fidelitatea faţă de textul original? Cât este acolo din autor, cât este din traducător?

Nu am de gând să concurez cu toate lucrările de specialitate pe această temă. Mă voi rezuma doar la două comentarii legate de traducători, pe care le-am auzit de curând prin viu grai, între care oscilez și cu care mă consolez, întrucât le consider deopotrivă corecte.

Primul, într-o discuție cu o bună prietenă profesoară de portugheză, relua o flatantă comparație între traducători și muzicieni – aceștia din urmă ajungând celebri prin stilul distinctiv în care interpretează, deci traduc și dau o voce unor compoziții celebre.

Pe cel de-al doilea comentariu, un fragment ascultat într-o comunicare a scriitorului Rui Zink, o odă dedicată traducătorilor, îl redau în limba română mai jos:

Nu e întotdeauna ușor să fii un autor tradus. Totuși, e mult mai rău să fii traducător literar. Întrucât e o îndatorire imposibilă, sisifică. Condamnată eșecului – și cu toate astea, atunci când lucrurile merg bine, un eșec splendid.

Care sunt ingredientele unui bun traducător?

Nu am mâncat încă niciunul. Dar cred că ar fi foarte util dacă ar reveni în actualitate rețetarele de specialitate, critica traducerilor, ea ar fi cea mai în măsură să ne dea indicii și repere de gust.