Cioran nu e amar

Print Friendly, PDF & Email
Carte | Autor: Elena Lavinia Dumitru | 16 octombrie 2016 |

Îl admir pe Cioran. Se înțelege, scriitorul, căci las deoparte de la bun început orice opinie cu privire la amestecul său în politică. Nu știu cum reușește, dar și când scrie cărți mici, Cioran scrie, de fapt, cărți mari, incomensurabile, care nu ar trebui să lipsească din biblioteca nimănui, chiar și atunci când bibliotecile n-or mai exista. Cioran este cel care visează „la o lume în care oamenii ar fi gata să moară pentru o virgulă”, cel care avertizează că „totul trebuie revizuit, până și suspinele”, cel care bagatelizează viața pe care o vede ca „o îndeletnicire de gânganie” sau ne invită suspicios să ne ferim „de cei ce întorc spatele dragostei, ambiției, societății. Pentru aceste renunțări se vor răzbuna”. Toate acestea sunt gânduri, idei, judecăți, atitudini, incertitudini pe care Cioran le adună cu scrupulozitate într-un volum sugestiv intitulat Silogismele amărăciunii. Publicată la Paris în 1952, Syllogismes de l’amertume va apărea abia în 1992 în traducere românească. Este o lucrare despre care însuși scriitorul, într-un interviu realizat de Lea Vergine în 1984, declara:

Am scris o cărticică intitulată Silogismele amărăciunii, cuprinde lucruri insolente, am scris-o imediat după război, când eram foarte sărac și foarte cinic. Când a apărut cartea era la puțină vreme după apariția Tratatului de descompunere, și prietenii mei mi-au spus: „Te-ai compromis, este insolentă, dar nu e serioasă.” [...] După douăzeci și cinci de ani, a apărut în ediție de buzunar și acum este cartea mea cea mai citită din Franța și Germania. Se poate prevedea destinul unui om, dar nu cel al unei cărți.

Cum să îi reziști, deci, lui Cioran? Eu, una, nici nu cred că mi-am propus vreodată. Exercițiul meu de admirație este constant și parcă devine și mai intens la fiecare redescoperire a autorului, pe care îl port cu mine, de cele mai multe ori, inconștient, și pe care îl regăsesc, cu deliciu, pe raftul unde l-am lăsat să se odihnească ultima oară.

Această carte „neserioasă” are, de fapt, o structură temeinică. Se simte atenția autorului pentru detaliu și poezia inconfundabilă a unui agnostic pretențios și polemic în fiecare titlu al capitolelor care compun această „culegere” de cugetări: Atrofia cuvântului, Pungașul Prăpastiei, Timp și anemie, Occident, Circul singurătății, Religie, Vitalitatea dragostei, Despre muzică, Vârtejul istoriei, La izvoarele vidului.

Putem identifica astfel o serie de teme care au marcat existența și creația acestui filozof și scriitor român, care devine apatrid stabilindu-se definitiv, în 1945, la Paris, unde va trăi până la moarte fără să ceară cetățenia franceză. În 1940 scrie ultima sa carte în limba română, limbă pe care o va abandona în favoarea francezei. Silogismele apar, după cum am spus, în 1952 și pot fi considerate un adevărat inventar al senzațiilor scriitorului. Primul capitol, dedicat universului cuvântului și al reprezentanților săi, revelă o temă cu implicații profunde și cu multiple interpretări care îmbracă la Cioran haina pesimismului sau cinismului, dar și a ironiei fine:

Romanticii au fost ultimii mari cunoscători în domeniul sinuciderii. De la ei încoace, arta le-a fost sabotată... Ca să fie din nou ce a fost, ar trebui un nou „mal du siècle”.

Pungașul Prăpastiei ne propune o introspecție a eului solitar și angoasat, trăitor într-un univers provizoriu pe care îl percepe, aproape fără excepție, prin prisma durerii și a distrugerii:

M-am afundat – arogant – în Absolut; am ieșit – un troglodit.

Timp și anemie vorbește despre melancolie, plictis, vid, bucurie, nebunie, viață, moarte, Cioran având, și de data aceasta, un raport personalizat cu această dimensiune a existenței:

Între Plictis şi Extaz se deapănă întreaga noastră experienţă privitoare la timp.

Sensul tragic al istoriei, sfârșitul civilizației sunt teme prezente în capitolul Occident. Occidentul? O posibilitate fără viitor, exclamă categoric Cioran, cu un ton care nu este deloc străin de evenimente pe care societatea noastră le trăiește într-un tulbure secol al XXI-lea:

Franța, Anglia, Germania; poate și Italia. Cât despre toți ceilalți... Oare prin ce accident civilizațiile se împotmolesc la un moment dat? [...] Drama lui Hanibal a fost de a se fi născut prea devreme; câteva veacuri mai târziu, găsea porțile Romei deschise. Imperiul ajunsese de izbeliște, așa cum e azi Europa.

În Circul singurătății și Religie, Dumnezeu este prezent și definit prin contrastul existență-negare. Cine, dacă nu Cioran, ar putea semna afirmația următoare?

Din veacul veacului, Dumnezeu a ales mereu în locul nostru; până și cravatele pe care le purtăm.

Evident, pentru a-și nega ulterior ideea:

Dacă aș crede în Dumnezeu, înfumurarea mea nu ar avea margini, aș fi în stare să mă plimb pe stradă în pielea goală...

Vitalitatea dragostei este jucăușă și tăioasă. Enunțurile ne fac, de cele mai multe ori, să zâmbim cu satisfacție

Să-ți simți creierul: fenomen la fel de nefast pentru gândire și pentru bărbăție.

Despre muzică este, de fapt, un elogiu adus universului sonor care seduce și subjugă, aflat, la rândul său, sub stăpânirea tristeții, căci:

Muzica e refugiul sufletelor pe care le-a rănit fericirea.

Vârtejul istoriei ne poartă pașii pe urmele omenirii, căci, spune Cioran,

În vremea în care omenirea, aflată la primii pași, de-abia experimenta nenorocirea, nimeni n-ar fi bănuit că va ajunge cândva să producă nenorociri în serie.

Pentru ca, în final, La izvoarele vidului, să descoperim autorul care destăinuie cu generozitate „rețete” de supraviețuire:

Secretul adaptării mele la viață? Am schimbat disperările cum schimbi cămășile.

Emil CioraN

Silogismele amărăciunii

Humanitas
ediția I: 1992, ediția a III-a: 2002, ediția a IV-a: 2008

Vezi și:

Dorica Boltașu Nicolae
Cioran, antImodernul

în Observator cultural, 15.04.2016